Să înțelegem de ce Putin crede că are toate motivele să atace Ucraina

Moise Guran

Când a luat decizia de a invada Ucraina, în 2014, Vladimir Putin s-a asigurat de trei lucruri:

1. Că și-a securizat Crimeea, cu tot cu poziția strategică dominantă în Marea Neagră, dar și cu resursele de hidrocarburi (comparabile cu cele din perimetrul Neptun al OMV);

2. Că a creat în Donbas un conflict (de tipul Transnistria, Osetia, Abhazia, etc) care poate îngheța pentru decenii, oprind astfel orice posibilă integrare a Ucrainei în NATO sau UE;

3. Că poporul ucrainean îl va urî și pe el și Rusia preț de câteva generații, ceea ce va exclude pentru cam tot atât timp controlul acestei țări prin tot felul de marionete, așa cum se întâmplase până atunci. Desigur, pe asta ultima nu și-a dorit-o, dar și-a asumat-o, că nu-i prost. Sau poate că nici atât de deștept cum se crede el însuși nu este.

Așadar, Putin a blocat încă din 2014 accesul Ucrainei în NATO, de la care zice acum că vrea garanții că nu o va primi în NATO. Și atunci, de ce este acum Rusia pe punctul de a invada Ucraina? Și care sunt șansele (minime, din punctul meu de vedere) ca asta totuși să nu se întâmple?

Mai întâi e important să înțelegem de ce Rusia n-a invadat Ucraina în primăvară…

La drept vorbind, încă e un mister, dar o privire de ansamblu asupra desfășurării evenimentelor poate aduce unele explicații legate de evoluția actualei crize.

Vă mai amintiți poate că, de pe la final de martie și început de aprilie 2021, au început să apară primele informații privind masarea de trupe rusești la granița cu Ucraina. De ce a oprit Putin invadarea Ucraine în primăvară, când, la fel ca acum, părea iminentă? Pentru un bully, o amenințare nedusă la faptă scade din prestigiu (din eficiența unei viitoare amenințări), deci e de evitat.

Putin n-a spus de ce s-a oprit, de fapt a spus orice mai puțin asta, la fel cum n-a spus nici că ar vrea să invadeze Ucraina, nici de ce a dus, atunci în primăvară trupe și tehnică militară grea la granița acestei țări. 

Iată ce s-a întâmplat puțin înainte și puțin după dezamorsarea acelei crize:

1. După numeroase presiuni și discuții, inclusiv una telefonică cu Joe Biden pe 13 aprilie, pe 22 aprilie 2021 Ministerul Apărării din Rusia a ordonat retragerea parțială a trupelor din apropierea granițelor cu Ucraina. Numeroase voci, inclusiv ministrul român de Externe observau atunci că trupele se retrag, dar tehnica militară rămâne pe poziții. 
2. Pe 16 iunie Biden și Putin se întâlneau la Geneva, iar la conferința de presă de după, fiind întrebat explicit de reporterul CNN dacă va continua să amenințe Ucraina, Putin s-a prefăcut mai întâi că n-a auzit întrebarea, reporterul a insistat, el a spus că nu i s-a tradus această parte a întrebării, iar apoi a spus că el și-a luat un singur angajament, respectiv să susțină acordul de la Minsk (2015).
3. La scurt timp după aceea, pe 21 iulie 2021, Germania și SUA publicau o declarație comună prin care anunțau că au ajuns la un compromis privind gazoductul Nord Stream 2, în sensul în care SUA ridicau sancțiunile împotriva firmelor și oficialilor (Gazprom) implicați iar Germania se angaja “să susțină Ucraina, în cazul în care Rusia va folosi gazul ca armă împotriva acesteia”. La vremea respectivă conducta Nord Stream 2, care permite Rusiei să exporte gaze în UE, via Germania și ocolind Ucraina și Polonia, era terminată în proporție de 98%. 

Deși ar putea părea mult prea simplu, la nivel de explicație, e posibil ca Putin să fi oprit în primăvară invadarea Ucrainei, după ce Biden i-ar fi promis în discuția telefonică din 13 aprilie că va permite finalizarea conductei? Eu cred că da, acesta fiind ceea ce în realitate ministrul de Externe al Germaniei de atunci a numit “compromisul constructiv”. Pentru ruși, miza acelei crize a fost finalizarea conductei. Pentru americani și europeni miza a fost evitarea sau cel puțin amânarea războiului. Chiar dacă invazia nu s-a produs în aprilie, imediat după aceea toată lumea a început să se pregătească de ea.

Rusia (încă) poate invada Ucraina, dar a intrat în criză de timp

Cel mai probabil nicio țară singulară din jurul Rusiei nu poate opri o invazie din partea acesteia, dar, tocmai de aceea, toate aceste țări sunt pregătite să-i producă Rusiei atât de multe pagube în cazul în care ar fi atacate, încât Rusia să nu ajungă niciodată la o astfel de decizie. Desigur, în 2014 Ucraina era foarte puțin pregătită în acest sens, iar acțiunea Rusiei cu omuleții verzi a luat prin surprindere armata ucraineană, dezarmată fără luptă și pe mare și pe uscat. Probabil că nici acum nu este pe deplin pregătită, dar lucrurile s-au mai schimbat. Ucraina a reușit să achiziționeze ceva rachete antitanc americane (doar vreo 500), drone turcești și alte tipuri de armament ușor cu care exact asta poate face – să provoace pagube ocupantului, dar mai greu să-l oprească.

Adevărata problemă însă pentru Putin este că pregătirea Ucrainei de o invazie rusească a evoluat față de 2014 și evoluează în continuare tocmai din cauza atitudinii lui Putin. Dacă Administrația Obama n-a vrut să-i livreze armament (ca să nu provoace Rusia), Trump n-a prea avut o astfel de greață (sanki-coincidență, ucrainenii au oprit tot atunci colaborarea cu procurorul special Mueller care investiga afacerile apropiaților lui Trump cu rușii, prin Ucraina), iar Biden le-a trimis ucrainenilor ultimul transport de rachete antitanc acum, în septembrie. (Aici o analiză The Guardian, despre criza de timp a lui Putin)

Altfel spus, pentru Rusia costurile unei eventuale invazii tot cresc și vor continua să crească. Cu cât Putin amenință mai mult Ucraina, cu atât el dă mai multe motive unui număr tot mai mare de țări să sprijine logistic și cu armament Ucraina. Putin știe că, probabil, nu e departe momentul în care Rusia nu va mai putea să amenințe credibil Ucraina, iar în această cursă Rusia nu prea mai are timp. Nu numai pentru că a amenințat și în primăvară și n-a invadat, ci și pentru că chiar aceste acțiuni ale sale fac din ce în ce mai costisitoare o eventuală invazie.

De ce este Ucraina o miză pentru Rusia? Este?

De fapt, nu mai este. Era în anii 90, când Rusia încă nu construise conductele de gaze spre Europa Centrală – Yamal (prin Belarus-Polonia-Germania, inaugurată în 1997) și Nord Stream 1 (prin Baltica, direct în Germania, inaugurată în 2011) și exporta gaze în vest prin infrastructura făcută de sovietici în Europa de Est (Frăția, Soyuz). Deși dependentă în continuare de import, acum Ucraina își aduce gazele mai mult din vest (prin Slovacia și Ungaria) decât din Rusia. După ocuparea Crimeei, europenii (inclusiv românii) și-au adaptat infrastructura cu stații care permit pomparea inversă a gazului, iar asta a cam dezumflat Rusia de ceea ce se numește “arma gazelor naturale”. Deci, de fapt ce îi iese lui Putin dacă ocupă parțial Ucraina, chiar închizându-i accesul la Marea Neagră?

O să tot auziți pe la televizor că, tradițional, Rusia a considerat Ucraina un spațiu tampon între ea și UE, pentru că pe acolo au venit și Napoleon și Hitler și au invadat-o. Aceia au venit însă pe cai sau pe tancuri, iar în zilele noastre Rusia, putere nucleară cu capacități hipersonice poate lovi orice țintă de pe glob în câteva minute. N-are nevoie să controleze politic un spațiu tampon, prin diferite marionete puse la conducerea țării respective, așa cum a făcut mai bine de un deceniu în Ucraina, după căderea URSS, la fel cum n-are nevoie să fie fizic la gurile Dunării, sau să controleze strâmtorile dintre Mediterană și Marea Neagră pentru a fi prezentă militar în Mediterană (de exemplu în Siria). Miorlăiala Rusiei că ea se simte amenințată este propagandă pură, și încă una jenantă. 

În realitate Ucraina este doar un ostatic căruia agresorul rus tot amenință că îi mai taie o ureche (o regiune), dacă familia (europeană) nu plătește pentru el.

Dar care este atunci miza? În economia generală a Europei de Est, ocuparea parțială a Ucrainei reprezintă o miză economică sau militară mică, chiar și în varianta în care rușii vin până la Odesa, închizând ieșirea la Marea Neagră a acestei țări. Pentru ei asta ar însemna mai multe probleme decât beneficii, singurul lucru pe care l-ar obține ar fi reducerea Ucrainei la statutul de actor regional minor, cam cum este Ungaria, așa. Pe lângă demonstrația de forță, o astfel de acțiune ar aduce însă Rusia în proximitatea foștilor sateliți sovietici. Unii dintre ei sunt și acum troieni în UE, iar alții s-ar putea să devină. Pentru că, odată intrat cu tancurile în Ucraina, Putin nu mai are de ales, iar Ucraina devine doar o etapă din planul său de refacere (probabil sub o altă formă) a imperiului țarist/sovietic pe care îl plânge deschis, de câte ori are ocazia.

Miza lui Putin este Uniunea Europeană, nu Ucraina

Nu să atace UE, ci să o destabilizeze, să o rupă, să îi scadă din forța de negociere și, cel mai important – să o determine să renunțe la politica Green Deal, care da, chiar amenință existența Rusiei ca stat, și să vedeți de ce…

În cei 30 de ani de la căderea URSS, exporturile de gaze rusești către Europa (luând în considerare și țările estice, foste comuniste) s-au triplat, pe măsură ce s-au inaugurat noi conducte. Uniunea Europeană s-a dezvoltat, liber și capitalist, dar Rusia n-a știut să facă același lucru – ea a tradus capitalismul în oligarhie, alegerile libere în mascaradă, iar opoziția de orice fel în bungee-jumping de la fereastră, dar fără coardă.

PIB-ul Rusiei este azi, în euro, la nivelul din 2009, în timp ce PIB-ul UE a crescut în aceeași perioadă cu 2.000 de miliarde de euro (+17%). 2.000 de miliarde de euro înseamnă o dată și jumătate PIB-ul Federației Ruse. Pentru că nu resursele aduc bogăția ci ultilizarea lor, inteligența și munca. Altfel spus, în ultima decadă, Uniunea Europeană a mai construit economic o Rusie, în timp ce Rusia-Rusie a stat pe loc, cheltuind bani pe rachete hipersonice, omuleți verzi, război hybrid, finanțarea partidelor extremiste din țăriile UE și conducte care îi stimulează în primul rând ei dependența, în niciun caz dezvoltarea. Acesta este bilanțul real al acestui bully internațional!

Putin a intrat singur în fundătura GazproRusia, iar acum nu mai are idei

La cei 70 de ani ai săi, dintre care 21 i-a petrecut la conducere țării, dictatorul rus (căci asta este, hai să lăsăm fandoselile) are probabil destule neclarități legate de ce se va întâmpla după anul 2024 cu el însuși, de vreme ce acum un an își dădea o lege care îi conferă imunitate pe viață. O problemă însă și mai mare trebuie că este perspectiva internă și internațională a unei Rusii pe care, în 21 de ani, n-a fost în stare să o mențină în topurile mondiale prin cercetare și avans tehnologic (cum a făcut de exemplu dictatorul Xi, al Chinei), nici prin consolidarea unei societăți democratice care să nu depindă de personalitatea tătucului țar, ci a dus-o de fapt într-o fundătură tare urâtă a istoriei – GazproRusia, într-o lume care înțelege tot mai mult că hidrocarburile distrug planeta. 

La un orizont de 15-20 de ani, așadar, lumea nu va mai avea nevoie de Rusia și de alte țări exportatoare de hidrocarburi. Uniunea Europeană va face probabil acest pas mult mai repede, iar Uniunea Europeană este principalul plătitor pentru Rusia (70% din totalul exporturilor de gaz rusesc, chiar dacă acesta mai reprezintă acum doar 25% din gazul utilizat de europeni). Fără veniturile din exporturile de hidrocarburi (40-50% din totalul bugetului Federației Ruse) e greu de înțeles cum ar supraviețui Rusia, nu ca putere mondială, ci ca stat, ca entitate organizată care poate susține pensiile oamenilor și sărăcia tot mai mare. 

În altă ordine de idei, viitorul Rusiei a devenit neclar și nici Putin nu se va putea menține la putere după 2024, dacă nu găsește o soluție. Îl vor da jos, poate chiar mai devreme, exact structurile care l-au creat și pe care el le alimentează ca pe un balaur, cu țări pe platouaș, la cină.

Miza Nord Stream 2

Scumpirea gazelor naturale nu a început din septembrie 2021. În septembrie a început să se vorbească la știri despre ea, dar criza gazului a început atunci, în aprilie, când rușii masau trupe în jurul Ucrainei, iar în mai deja prețul ajunsese (lucru rar) la nivelul din toamna 2020. Nu e ca și cum europenii n-ar fi știut că asta va urma, dar pur și simplu în mai-iunie 2021 prețul gazului era dublu față de cu un an înainte, era mult peste media verilor din ultimii cinci ani, iar în august ajunsese deja la un nivel nemaivăzut din primăvara 2014, când Rusia invadase Crimeea. 

Vara este perioada de refacere a depozitelor pentru iarnă, dar de ce să dublezi veniturile Gazprom, implicit și pe cele ale Federației Ruse cumpărând la preț mare gazul? Poate se mai ieftinește în spot, deci de ce să iei la termen, cum vrea Gazprom? În acest adevărat joc la cacealma, europenii au tot amânat să cumpere cantități mari, iar rușii au tot evitat să livreze gaze pe contracte spot, ridicând prețurile ca pe o miză de pocker în care fiecare așteaptă ca ăilalt să clipească primul. Așa a ajuns gazul în septembrie 2021 la de cinci ori nivelul de acum un an, iar depozitele europene au rămas la un volum care făcea clar că iarna va fi una dificilă. 

Toată lumea a remarcat imediat că Rusia creează în mod artificial o lipsă de gaz pentru a împiedica țările occidentale să își refacă depozitele de iarnă. În septembrie devenise clar ceea ce probabil fusese clar și pentru americani și pentru nemți încă din aprilie – că dacă nemții dau drumul la gaz pe Nord Stream 2, rușii vor tăia complet Ucraina, obligând-o să se aprovizioneze complet prin Germania, deci tot cu gaz rusesc, dar la alte costuri. Și nici asta n-ar fi împiedicat probabil invadarea Ucrainei, după o vreme.

Începând din octombrie, Vladimir Putin a tot insistat pe deschiderea Nord Stream 2, deja 100% pregătită la momentul respectiv. Până la început de decembrie era și gata încărcată cu gaze. Dar în noiembrie nemții au pus piciorul în prag și au anunțat că suspendă procesul de certificare al companiei (înregistrate în Elveția) care ar urma să opereze conducta. O frână birocratică, așadar, o decizie politică pentru a nu lăsa UE & SUA fără asseturi de negociere în criza de securitate ce se profilase clar.

Imediat după aceea rușii au tăiat gazul pe Yamal (prin Belarus – Polonia și Ucraina), iar la scurt timp nemții au început să pompeze gaz invers, alimentând Polonia și Ucraina, ceea ce a stârnit o oarecare confuzie la Gazprom – prin decembrie compania rusă îi avertiza pe nemți că sunt ușor nebuni, deoarece au ajuns rapid cu rezervele din depozite la jumătate, iar iarna nici nu începuse.

Ei bine, nu erau. În ajunul Crăciunului o știre Bloomberg a mai risipit puțin misterul – cel puțin 30 de tancuri încărcate cu GNL american se îndreaptă spre Europa, unele dintre ele fiind redirecționate din Asia. Nemții nu sunt așadar nebuni, sunt aliați cu americanii și au anticipat (nici nu era greu) că rușii vor tăia gazele.

Poate fi evitat războiul prin deschiderea conductei Nord Stream 2, așa cum s-a întâmplat în primăvară? Este aceasta miza lui Putin?

Deschiderea Nord Stream 2 este o miză evidentă, dar, am explicat mai sus, de fapt nu poate fi doar asta, mai ales că deja s-a ajuns prea departe. Putin știe că, după invadarea Crimeei, în 2014, volumul de gaze prin Nord Stream 1 s-a prăbușit. Consecutiv, PIB-ul Federației Ruse s-a prăbușit la aproape jumătate în următorii doi ani și, de fapt, nici azi nu a mai ajuns la valoarea anterioară invaziei. De altfel, economia Rusiei a fost grav lovită și de prăbușirea prețurilor hidrocarburilor din 2020 (din cauza pandemiei), dar și-a revenit în 2021 tocmai datorită creșterii prețului gazelor, indusă de zăngănitul ruses de tancuri masate la granița cu Ucraina. 

Așadar, domnul Putin are pe masă nu numai o invazie, care ar veni la pachet cu o prăbușire economică dacă nimic nu schimbă ordinea actuală din Europa, mai are pe masă și deschiderea unei țevi, care nici aia nu e suficientă fără o cantitate mare de gaze vândută, și care trebuie date la un preț mai degrabă mare decât mic. Vi se pare acceptabil? Nu este nici măcar decent! Este parazitism, pur și simplu!

De partea cealaltă a mesei, Putin se confruntă acum cu o solidaritate mult mai puternică între europeni. De când a plecat Trump, și între europeni și americani. Care știu că deschiderea conductei ar fi, în cel mai bun caz, doar o amânare a invadării Ucrainei, dar în niciun caz o renunțare la planurile de destabilizare a Europei, singura perspectivă de supraviețuire a GazproRusiei.

Acum, mi se pare mie, aliații trag de timp, lăsându-i pe ruși să înțeleagă că vor deschide totuși afurisita de țeavă, împingând însă cât mai mult momentul spre primăvară. Un pas înainte în aceste negocieri este probabil și propunerea de acum trei zile a Comisiei Europene de a considera gazele naturale (folosite în anumite tipuri de centrale) ca surse energetice verzi, cu titlu tranzitoriu. Este însă doar un semnal. Sau o amăgire. Am dubii că țările membre vor accepta propunerea, mai ales cu un ministru german de Externe (Annalena Baerbock) din partea verzilor și care se opune ferm deschiderii Nord Stream 2. Și, chiar dacă o acceptă acum, ca să-l potolească pe nebun, tot o vor modifica peste un an sau doi. Treaba urâtă este că, dacă mă prin eu de asta, sigur și rușii se prind.

Atât cererile lor formale – cum ar fi o garanție că Ucraina nu aderă la NATO, cât și cele probabile – deschiderea conductei și utilizarea ei la o capacitate mare cu un preț bun, sunt practic imposibilie și nu pot fi atinse decât dacă Rusia este într-o poziție de forță. De aceea spuneam la început că sunt șanse minime ca ostaticul (Ucraina) să scape fără un astfel de gest, fără o tăiere de teritoriu sau ceva urât.

În concluzie:

Pe termen mediu și lung, Rusia are doar interesul să spargă unitatea europeană, ca să împiedice renunțarea treptată la gazul rusesc, iar pe termen scurt trebuie să împiedice cumva achiziția (și negocierea) colectivă a acestuia. Cu toată investiția în partide extremiste și lideri precum Viktor Orban, Brexit, conspirații imperialiste și pandemice, deocamdată nu a reușit. Ba din contră, a reușit mai degrabă să sperie pe toată lumea, să readucă America în Europa (și nu numai în Polonia și România).

Acum s-ar putea ca domnul Putin să creadă că un război rapid, un gest de forță și ciopârțirea Ucrainei, ar putea să proiecteze impotența SUA, NATO și a UE, împingând populațiile și politicienii din estul Uniunii la o reorientare strategică. Eu cred că greșește din nou, dar cine știe…

PS Am evitat să vorbesc în acest lung articol (scuze, n-am știut cum să-l fac mai scurt) despre o complicație mondială în care, concomitent sau corelat cu o invadare a Ucrainei de către Rusia, China atacă Taiwanul iar Iranul face și el ceva deranj în Golful Persic. Acesta este un scenariu foarte complicat, care trebuie avut însă în vedere.

Foto: Dreamstime.com/ Oleksandr Kalinichenko