Șansa unei generații nu este (doar) PNRR, ci schimbarea mentalităților despre muncă, bani și bunăstare

Moise Guran

Am primit cu un optimism rezervat veștile privind depunerea PNRR la Comisia Europeană. Impresia mea este că, deși discutate cu Comisia, nu toate capitolele au fost convenite la nivel de experți astfel încât acceptarea planului să mai fie doar o chestiune formală, deci e posibil ca unele dintre ele să fie totuși respinse sau retrimise spre analiză. Nu e o tragedie asta. Tragic ar fi ca și acest plan să se înscrie pe linia planurilor de la Snagov (probabil cei mai tineri nici nu știți ce-s alea), din care eu am văzut deja prea multe și prea puține înfăptuite. La intervale regulate de timp, România mai primește o nouă șansă. PNRR este una colosală, acordată unei țări intrate doar parțial în UE, la un deceniu și jumătate de la aderarea formală, încă derutată și ea de locul în care se află.

S-a vorbit destul de puțin în aceste zile despre cei aproape 450 de kilometri de autostradă, finanțați prin PNRR, care ar fi de fapt 650 de kilometri, pe total, în următorii cinci ani, dacă mai punem la socoteală Pitești-Sibiu și drumul expres Craiova-Pitești (care are termen 2023) și acestea finanțate tot pe bani europeni. Căci, da, nu e vorba doar de cele 29 de miliarde din PNRR aici, este vorba și de proiecte din exercițiul financiar european precedent, și de încă vreo 50 de miliarde din exercițiul financiar actual, niște sume de te apucă amețeala și durerea de cap, numai când te gândești. Îți vine să stai jos și să-ți pui gheață în șapcă, să-ți zici, bullshit! am mai văzut grămezi din astea, nu o să luăm nici un sfert din banii ăia, pentru că de fapt nu-s bani care ni se dau, e muncă decontată. Iar noi, vrem sau nu să acceptăm asta, avem probleme cu conceptele de muncă, bani, bunăstare.

Vă spun din capul locului că, numai pentru sectorul ăsta de Transporturi, fără a mai pune la socoteală construcții de spitale, școli. etc, va fi nevoie de cel puțin o dublare, dacă nu chiar o triplare a forței de muncă din construcții, o oportunitate excelentă pentru câteva sute de mii de români slab calificați, dar și pentru oameni de afaceri care vor avea ocazii să (re)deschidă lanțuri industriale verticale (de exemplu în domeniul materialelor de construcții) și orizontale (servicii de tot felul, de la contabilitate și până la catering). 

Dar adevărata problemă, semnificativ mai dificilă decât asta cu forța de muncă, va fi gestionarea PNRR, care are un sistem de verificare chiar mai draconic decât cel al fondurilor europene anuale, ba mai este condiționat și de implementarea unor reforme politice dificile, pe care România le tot eșuează de 30 de ani – pensii, administrație publică, educație, etc. Este un cerc vicios previzibil – fără digitalizare și reforma administrației, PNRR va fi un eșec. Guvernul și noi toți n-avem altă șansă decât schimbarea lui într-unul virtuos – transformarea administrației (prin digitalizare și nu numai) într-un soi de corporație eficientă, aproape militarizată la nivel de termene și mecanisme de verificare este singura șansă pentru gestionarea coșmarului administrativ PNRR. Ceea ce are guvernul la dispoziție deocamdată este lăbărțata, corupta, nepotizata administrație românească, care are mai multe așteptări (de funcții și influență) de la congresele celor trei partide aflate la guvernare, decât de la PNRR. De aici necesitatea obiectivă de a înlocui tot ce se poate înlocui în administrație cu algoritmi, softuri, etc, acesta fiind mult mai mult înțelesul digitalizării decât capacitatea unui funcționar de a apăsa butonul de start al unui calculator.

Vom vorbi mult în viitor despre aceste reforme sau despre lipsa lor. De 30 de ani tot vorbim despre ce avem de făcut, deja s-au banalizat și se face bășcălie de aceste planuri de dezvoltare (fără de care nici nu se poate), pentru că noi toți ne-am pierdut credința în seriozitatea celor chemați să le pună în aplicare și a statului român, ca pălărie instituțională. De aici și acoperirea mediatică relativ restrânsă pentru PNRR – pur și simplu românii au fost mai interesați de condiții (reforme, astea de regulă înseamnă tăieri) decât de proiectele care vor fi finanțate. Ne dă bani UE? Ne dă pe dracu! Ne-a mai dat și nu i-am luat.

În România nu toți oamenii nu prea fac diferența între bani și bunăstare, între câștig la loto care-ți permite să huzurești fără să mai muncești și un trai prosper dar activ, rezultat din activitate care-ți și place să o faci. (De aici și discuțiile, pe alocuri complet inepte, despre vârsta de pensionare. Despre asta, însă, altă dată, când s-or mai răcori spiritele). Așadar și despre banii europeni, greu îi faci pe români să înțeleagă că nu-s ceva ce “ne dă UE” ca pe o pomană din milă de sărmani, ci sunt mai degrabă salarii decontate unor oameni care au muncit și s-au ajutat singuri. PNRR este șansa (încă una) de a schimba această mentalitate.