Supereroul milenialilor este un om bun și generos, care va induce o creștere a prețurilor pe termen foarte lung

Moise Guran

Acum că Banca Națională a recunoscut oficial ceea ce noi toți simțim prin buzunare de vreo câteva luni bune, e timpul să vorbim puțin despre inflație. Firește parașutarea unor sume imense din elicopter, nu numai la noi ci peste tot în lume, pentru evitarea unei crize financiare, nu avea cum să nu rămână fără efecte. Mă tem însă că pandemia a declanșat un fenomen care devenise oricum inevitabil încă înainte de anul 2020, din simpla schimbare a generațiilor, mai exact, din urcarea milenialilor în posturi de decizie. Ei au o altfel de mentalitate, pentru cel puțin un deceniu o vor confrunta pe cea a generațiilor anterioare și, firește, creșterea treptată dar permanentă a prețurilor, la nivel mondial și probabil și în România, va deveni o realitate cu care am face bine să ne obișnuim. Dacă s-ar putea, ar fi bine să ne și pregătim.

Vă uitați cumva la serialul New Amsterdam de pe Netflix? Personajul principal, cel din poză, este un director de spital public, extrem de carismatic, vulnerabil, empatic, principialist, care ajută pe toată lumea și dă tuturor cu toate mâinile, iar când rămâne fără bani de regulă zice – „promit să găsesc eu o soluție”. Așa arată Superman-ul anilor 20, eroul milenialilor, adică al celor care au ajuns la maturitate puțin înainte sau puțin după anul 2000 și, pe cale de consecință, au azi puțin sub sau puțin peste 40 de ani. Am văzut o grămadă de astfel de oameni și la noi, sunt peste tot, și în antreprenoriat și în societatea civilă, dar mai ales sunt în corporații, în bănci, în locuri în care te-ai aștepta să găsești oameni cu o mentalitate mai de dreapta. Nu îi critic, ba chiar îi simpatizez (n-ai cum să nu-i placi, la fel ca pe eroul din New Amsterdam), în ciuda faptului că, îmi dau eu seama, nu sunt conștienți de limitele lor, despre care mi-am și propus să explic mai multe azi.

Da, ei sunt cei pe care i-am numit în trecut marxiști involuntari, un termen care nu trebuie confundat cu bolșevismul radical al multor purtători de opinie de prin presă și politică. Vedeți, valorile milenialilor – egalitatea de șanse, umanismul, empatia față de cei săraci, slabi, defavorizați sau minoritari, sunt incontestabile pe partea de scop, dar au unele probleme pe partea de mijloace, de vreme ce n-au reușit și probabil nici nu vor reuși să schimbe fundamentele economiei, ca știință a managementului resurselor limitate. Limitarea asta nu o prea înțeleg ei, ceea ce într-un fel e și bine, că nu le taie chiar nimic aripile, dar în alte feluri poate fi și amuzant – este relativ ușor să explici cuiva limita rezervelor de grâu, de petrol sau chiar de apă ale unei țări sau ale planetei, dar când vine vorba de bani, mai toată lumea se întreabă – dom’le, păi banii sunt tipăriți, nu? De ce nu se tipăresc mai mulți ca să ajungă la toată lumea?

Uite, pandemia ne oferă cel mai concret exemplu practic despre ce se întâmplă atunci când se tipăresc bani noi. Nu intrăm acum în detalii tehnice de tipul crește sau nu crește masa monetară (care oricum ar fi crescut datorită numărului tot mai mare de credite) rămânem doar la această certitudine factuală – și în România, și în SUA și în Zona Euro, guvernele dau bani sub o formă sau alta firmelor și populației, ca să nu ne trezim ca în 2008 că se sperie bancherii ca mâța-n vârful copacului și nu mai dau bani la nimeni.

Până aici toate bune și frumoase, numai că banii respectivi nu au și o contrapartidă suplimentară de mărfuri și servicii, ba din contră, toată producția mondială a scăzut, deci marfă mai puțină, bani mai mulți… firește mărfurile devin mai scumpe, iar banii își pierd din valoare. Nu zic că e rău că s-a procedat așa, zic că altfel nu se putea, dar măcar să înțelegem ce ni se întâmplă și de ce ni se întâmplă, pentru că asta ni se va tot întâmpla probabil vreo 10-15 ani de aici înainte, fără legătură cu pandemia, care probabil se va termina într-un an, doi.

Doar ca să fim bine înțeleși… în 2020 inflația a fost în România de 2% iar creșterea salariului mediu a fost de 8%, dar mediile astea ascund bineînțeles niște capcane înfiorătoare. De exemplu, salariul mediu poate crește și pentru că au fost concediați 100 de mii de angajați mai prost plătiți, ceea ce sigur nu e o creștere generală de prosperitate. Cât despre scumpiri… fiecare dintre noi are inflația lui, proprie și personală, determinată de ce-și cumpără cel mai des. Dacă se scumpesc săpunul și alimentele de bază, s-ar putea ca cei care au beneficit de creșteri de salarii și care au în coșul lunar preponderent produse mai sofisticate să fie chiar mai puțin afectați de creșterea prețurilor decât cei care au salarii mai mici, consumă produse mai ieftine, dar care s-au scumpit mai mult.

Dacă inflația acestor ani de pandemie (și de după pandemie) este totuși cel mai mic rău dintr-o paletă mai largă de rele posibile în vremuri de criză socială sau sanitară, tipăritul banilor ca mod de viață, e precum fumatul – te poți învăța cu el, poți deveni dependent de el, dar efectele le vei vedea cel mai probabil la bătrânețe, atunci când s-ar putea să-ți dai seama că deși ai economisit sau n-ai fumat, tot poți sărăci din devalorizarea generală sau pentru că au fumat alții pe lângă tine.

Revenind la războiul milenialilor cu nedreptățile lumii pe care o moștenesc de la generații mai ortodoxe fiscal, ca să nu zic direct conservatoare fiscal, el este deja prefigurat și la noi, în România, chiar dacă încă n-a ajuns la fundamente precum inflația, investițiile, etatismul și centralismul. Va ajunge, și încă farte curând. Uitați-vă la caftul, deocamdată pe sub masă și cu mănuși, dintre un prim-ministru fost bancher și un ministru al Sănătății fost oengist și veți înțelege mai bine ce spun. Dar acest conflict, altfel natural, poate avea și o evoluție mai degrabă constructivă decât devastatoare. Întreaga evoluție a UE ne arată că se poate, cu singura și marea condiție să nu intrăm totuși în coliziune cu principii de bază, precum cel care spune că inflația este un eufemism pentru sărăcie, iar fumatul un alt nume pentru cancer.