Despre spaimă și despre rolul ei în crizele economice

Moise Guran

Un patron are două spaime mari legate de cash-flow: ziua de salarii și ziua de plată a taxelor. Furnizorii și facturile de utilități le mai întinzi pe o lună și acestea nu-s toate cu dată fixă. Iar dacă la taxe știi că plătești penalități dacă depășești 25 ale lunii, dar statul nu-ți blochează conturile imediat, în cazul salariilor trebuie să-ți planifici atent intrările de bani și, eventual, să mai amâni alte plăți dacă cu o săptămână-două înainte nu ai chiar toți banii în cont. Chiar dacă ai de încasat, nu știi sigur dacă un partener sau un client nu va întârzia și tu nu poți să te lași în baza lui. N-ai cum să le spui oamenilor că a întârziat altul, dacă TU, patronul lor, nu le dai banii exact în ziua în care se așteaptă să îi ducă acasă. Din acest punct de vedere, criza încă nu s-a instalat. Își va face simțită prezența, dar mai prin iulie. Alții o vor simți în toamnă, iar alții în anii următori. Lanțurile din economie au o oarecare întârziere, nu e chiar ca la piesele de domino. Nici nu cad toate, nici nu cad imediat, una după alta. 

Deși, în general, execuția bugetului de stat e un bun tablou al economiei pentru cine știe să-l citească, execuția pe martie nu ne arată decât o mare, mare spaimă. Așa că am corelat datele de execuție din bugetul public cu un studiu/sondaj făcut de INSSE. Deși lăudabil demersul celor de la statistică (peste opt mii de firme chestionate) el avea totuși problema că numeroși patroni pur și simplu n-au știut cum să-și evalueze perspectiva. Firesc. Între timp a mai venit și ancheta conjuncturală a INSSE, care arată o cădere medie de peste 60% în servicii, dar în aprilie.

Din martie, doar două săptămâni au fost în stare de urgență. Cel mai mare producător de valoarea adăugată (prin integrare orizontală), Dacia s-a oprit pe 19 martie. Mall-urile s-au închis pe 22 martie și tot de atunci și frizeriile și cam tot ce înseamnă servicii de piață neesențiale pentru populație. Tot finalul lunii martie a consemnat și tăieri abrupte ale bugetelor de marketing, vizibile cu ochiu liber mai ales în volumul de publicitate pe radio și tv. 

Și, chiar dacă oprirea parțială a activității economice s-a simțit imediat și în fluxurile de numerar, și în comenzi și în tot, de data asta execuția bugetară chiar nu arată mare lucru despre economie:

• Judecând după nivelul accizelor, consumul de carburant (care are o anumită sezonalitate) a fost ușor peste lunile ianuarie și februarie. Știm însă, din evaluările de piață ale comercianților, că în aprilie s-a redus cam cu 35%;
• Nici statul acasă, nici spaima de coronavirus nu au redus semnificativ fumatul, deși 40% din populația masculină (de peste 15 ani) a României fumează;
• Șocurile de aprovizionare (fenomenul golirii magazinelor alimentare a apărut la început de martie) nu au redus semnificativ cifra de afaceri din comerț, industrie și servicii (pe total -12%, potrivit Fiscului). Nu în martie, dar în aprilie mă aștept la o reducere semnificativ mai mare, undeva între 30 și 40% pe total economie, și de peste 60% în servicii (care fac 50% din economie);
• Scăderea masivă de TVA net vine așadar nu atât din reducerea de activitate în martie, cât mai ales din returnarea masivă făcută de Finanțe (aproape 4 mld. lei), cea mai mare din … nu mai știu nici eu câți ani. Din acest punct de vedere, statul a avut un comportament economic corect. Sper să-l și țină, căci șocul bugetar încă nu a venit – aprilie și mai vor consemna probabil reduceri nu de 20% ci de până la 30 – 40% a încasărilor la buget.
• La nivel de firme însă, spaima s-a tradus printr-o neplată semnificativă a contribuțiilor, asta deși fondul de salarii nu apucase să se diminueze pe martie. Probabil că pe aprilie vom vedea o scădere semnificativă și a fondului de salarii, dar pe martie a fost doar spaima aia de care vorbeam la început. Patronii preferă să stea pe cash. Probabil la această situație a contribuit și bâlba Ministerului de Finanțe care, inițial, a anunțat că firmele nu-s obligate să-și declare contribuțiile până pe 25 martie. Totuși, sunt 1,7 miliarde de lei contribuții neplătite către stat, dintre cele care fuseseră declarate.

Dar cercetarea celor de la Statistică arată diferențe mari de evaluare a perspectivei între martie și aprilie – nu toți patronii au luat criza în serios de la început. Firește, sunt și ei tot oameni, au și ei, la fel ca și noi, tendința să plece urechea mai mult la informații care le plac decât la cele care îi sperie. 

E bine sau nu e bine să te temi de ceea ce urmează în economie? De principiu, spaima alimentează o spirală. Nu oprirea propriu-zisă a activității pentru două luni este cea care face rău (în fond o reducere de activitate are loc în fiecare vară) ci spaima generată de efectele acestei reduceri. Pe măsură ce efectele produc și mai multă spaimă, spaima generează și mai multe efecte. Așa e de fiecare dată. 

Paranteză:
În 2008-2010 evoluția spaimei în România a fost pur și simplu hilară. Dramatică, dar hilară. În vara 2008 deja toate firmele private se restructurau. Dădeau oameni afară, în principal. În același timp, premierul de atunci făcea mișto de americani și de criza lor, iar Parlamentul vota creșterea salariilor pentru profesori. În septembrie s-a prăbușit Lehman, în octombrie am avut un atac valutar sălbatic pe leu, concomitent cu o creștere semnificativă a dobânzilor. Dar politicienii noștri o țineau pe a lor că nu e nicio criză. În ianuarie 2009 a venit FMI. Reprezentantul lor a dat un tur prin marile companii, apoi mi-a mărturisit (într-o discuție privată) că e jale. Oficial, FMI a estimat atunci, în ianuarie, o scădere a economiei cu 1% în 2009. Bineînțeles, oficialii făcuseră presiuni pentru a da un semnal cât mai puțin negativ. Economia avea să scadă cu 7,5%, nu cu 1%. În martie s-a oprit Dacia, la fel ca și acum. La ProTV nu mai erau reclame deloc. Prin iunie băncile îți mai dădeau credit doar dacă te chema fie OMV, fie Ministerul de Finanțe. În iulie Banca Mondială a băgat bani în bugetul de stat, care nu mai avea nici pentru salarii. În toamna 2009 bugetarii au stat jumătate de lună, prin rotație, în șomaj tehnic, cu salariile reduse. În mai 2010 s-au tăiat salariile tuturor bugetarilor (aveau să rămână așa până în 2012-2013) și, pentru că CCR nu a permis și tăierea pensiilor, din toamnă a fost majorat TVA-ul. Paranteză închisă.

Observați, spaima nu e uniformă, nici constantă, de-a lungul unei crize economice. Nu toți iau în serios recesiunile până acestea nu îi lovesc direct și nemijlocit. Invers, cei afectați de spaimă, la fel ca și de un virus, se imunizează primii, grație fie experienței, fie uitării. Oamenii își construiesc rareori perspective mai lungi de două-trei luni de zile, iar acestea au marele merit de a șterge din memorie ceea ce gândeau acum patru luni, inclusiv spaimele. 

În zilele și lunile următoare toți vă vor spune că e bine să dăm drumul la consum, ca să relansăm economia, că au văzut ei cum fac americanii. Am mai văzut/auzit și asta, de fapt era să fiu și concediat atunci, la criza din 2008, că prea băgam spaima în oameni, mi s-a spus. Eu vă spun și acum ca și atunci – noi nu suntem americani, economia noastră depinde mult de comportamentul și de spaimele altora, nu numai de ale noastre. E bine să fii, nu înspăimântat, dar cel puțin precaut. Uită-te cât de mult ai economisit în luna asta și jumătate în care ai stat poate acasă și, inevitabil, ți-ai redus cheltuielile. E un reper și îți arată cam de cât ai nevoie de fapt. Nu confunda declarațiile politice sau chiar grija reală a statului pentru starea generală a economiei cu o grijă pentru tine, pentru firma ta sau pentru locul tău de muncă. Statul e cu bugetul lui, tu ești cu al tău!

Încearcă să citești cu atenție declarația economistului șef al BNR, altfel destul de cinică, dar, na! el își permite să fie sincer. Indiferent cine te îndeamnă să consumi, tu fii precaut! Iar, dacă ești patron, vorbește cu oamenii, încearcă să îi ții la curent permanent cu situația firmei, căci dacă vin momente dificile și nu sunteți împreună, atunci firma ta se va prăbuși.

Ca mic antreprenor, m-am întâlnit o singură dată cu situația de a nu putea plăti salariile. Era în 2013, ziua de salarii era într-o vineri și aveam o factură mare de încasat, deja în întârziere. Sigur, cei nouă-zece colegi cu care făceam emisiunea la tv știau cam tot timpul câți bani avem și cum merge treaba cu încasările. Le tot spusesem să-și facă ceva rezerve pentru situația că intrăm în bocaj. Fondul de salarii era cam cât 70-80% din economiile mele de patron. Joi dimineața le-am spus că e posibil să luăm salariile luni. Joi seara am decis să îmi virez economiile în firmă și să nu amân plata salariilor până luni. Vineri dimineața am încasat altă factură. Pe cea aflată în întârziere am încasat-o un an mai târziu. Datorită acestui accident de plată a trebuit să regândim toată activitatea, să o restructură, să o diversificăm, să mutăm o parte din oameni pe alt profil și centrul de greutate al veniturilor pe alte surse. Ca angajator, nu știi nimic dacă nu știi cât e de greu să-ți vină ziua de salarii și să nu ai de unde le plăti. Și nici dacă nu știi cât e de greu să-i spui unui angajat că el va fi cel concediat pentru ca ceilalți să-și păstreze joburile.