Bineînțeles că se putea și altfel!

Moise Guran

Cei de la Recorder au reușit un documentar chiar cinstit al celor 30 de ani de la îndepărtarea lui Ceaușescu de la putere. În ciuda nemulțumirilor exprimate de unii sau alții, el marchează cele mai importante evenimente, fără a le pune totuși foarte mult în context extern. Și bine face, căci, deși acesta este foarte important, părerea mea este că românii ar fi putut, dacă ar fi vrut, să-și schimbe mult mai devreme destinul. De aici și dezacordul meu cu concluzia “altfel nu se putea”, exprimată la unison de Cristian Tudor Popescu, Liviu Avram și Vlad Petreanu în cadrul documentarului respectiv. Sunt trei jurnaliști mai bătrâni (eu aveam 15 ani la Revoluție și m-am angajat în presă abia în 1994), sunt mai importanți decât mine și nu țin să polemizez cu ei, dar insist să demonstrez celor mai tineri de astăzi că s-ar fi putut și altfel. Noi, cei care eram elevi de liceu pe atunci, voiam exact ce spune în același documentar Andreea Esca, “o schimbare-schimbare”, nu doar așa o schimbare între ei, comuniștii. Și, dacă în 1989 comuniști eram toți, noi cei mai tineri ne-am schimbat filozofia de viață mult mai rapid.

Uniunea Europeană a estului, proiectul eșuat al lui Gorbaciov și Iliescu

Că se putea și altfel o demonstrează evoluția Cehiei, Poloniei și Ungariei, chiar dacă din start această premiză este greșită. Aceste țări, ce aveau să formeze Grupul de la Vișegrad sunt strâns legate de evoluția Germaniei unite, care a vrut și a reușit să-și creeze un grup de influență puternic într-o Europă care nu a fost deloc favorabilă unificării sale. Astfel, în decembrie 1989, într-o discuție (reprodusă de Jaques Attali, în 1995) președintele francez Francois Mitterrnad și premierul britanic Margaret Thatcher se declară pe de o parte îngrijorați de faptul că SUA sprijină o unificare a Germaniei prea rapidă (în cinci ani), iar pe de altă parte că Gorbaciov ar putea pierde puterea în URSS. Gorbaciov îi spusese lui Mitterrand, la întâlnirea din 6 decembrie 1989 de la Kiev, că scăparea de sub control a procesului de unificare a Germaniei poate duce la înlocuirea sa de la conducerea URSS cu un militar. Este exprimarea temerii unui puci (care a și avut loc în august 1991) iar Gorbaciov calculase corect riscurile.

Oricum, ceea ce trebuie să reținem este că în 1989 Franța și Marea Britanie se temeau mai mult de Germania decât de URSS, iar strategia de susținere a lui Gorbaciov a implicat și susținere pentru proiectul acestuia de a crea o uniune europeană de est, din care să facă parte și România și țările fostului bloc sovietic. O uniune a “socialismului de piață” (Perestroika) cu față democratică (Glasnost), care ar fi împărțit pe mai departe continentul în două blocuri, dar separate de o cortină mai soft, nu de una de fier.

De aici o serie de consecințe:

1. Politica externă a României în 1990 și 1991 nu numai că se concentrează pe relația cu URSS, dar ea este pur și simplu a unei țări sovietice. Iliescu și doar el din tot blocul estic, insistă pe salvarea Tratatului de la Varșovia, semnează un tratat de sclavie cu URSS, dar, așa cum veți vedea imediat, va continua o politică economică aberantă care va distruge efectiv România. Armand Goșu are câteva analize foarte interesante ale perioadei respective (găsiți una aici), în care ilustrează poteca făcută la Moscova de oficialii români, imediat după 1989. Cu excepția lui Petre Roman, aceștia vor pur și simplu să reconstruiască bolșevismul de la momentul 1958, când începuse îndepărtarea naționalistă de Moscova.

2. Petre Roman încearcă într-adevăr o orientare occidentală, dar, vai!, el se adresează Franței lui Mitterand, al cărui obiectiv prim era întârzierea unificării Germaniei prin susținerea URSS. În februarie 1990 Roman merge la Paris, unde este întâmpinat cu răceală, în cel mai bun caz. Roman pricepe probabil acest lucru, nu e clar dacă atunci imediat, sau în 1991, când Mitterand vine la București într-o vizită evidentă de sprijin a regimului Iliescu (care tocmai semnase tratatul cu URSS). Este momentul în care președintele francez se confruntă cu o mulțime care îi strigă celebrul: „Francois Mitterrand est l’ami de l’assassin!”

3. Germania se mișcă mai cu talent decât anticipaseră chiar și americanii. Unificarea se petrece nu în cinci ani de la căderea Zidului, ci într-un singur an. Acesta este evenimentul care schimbă fundamental soarta Europei, căci, pe de o parte, Franța și Marea Britanie care aveau angoase istorice cu o Germanie puternică, forțează spre Maastricht (pentru a pune sub o reglementare colectivă influența germană în Europa și, mai ales, în Europa de est) iar, pe de altă parte, puciul de la Moscova chiar se produce (în august 1991) așa cum prezisese Gorbaciov. La scară istorică, apariția Uniunii Europene (semnat în 1992, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare în 1993) nu poate fi decorelată de prăbușirea URSS (la finalul anului 1991).

It’s the economy, stupid!

Nici Gorbaciov, nici Iliescu, dar nici cea mai mare parte a poporului român nu realizează (încă) în 1990 că proiectul comunist în sine eșuase în primul rând economic, iar el era incompatibil și cu democrația și cu liberul schimb. Cel care pare că realizase acest lucru, o să râdeți, era chiar Ceaușescu, care îi spune cumva printre dinți lui Gorbaciov aceste lucruri la întâlnirea post-Malta din 4 decembrie 1989. 

Nota bene: Socialismul de piață avea să fie implementat totuși în China, dar sub strict corset ideologic și cu limitări evidente – această țară își păstrează de decenii eficiența economică nu prin inovație ci sărăcindu-și populația prin curs de schimb subevaluat, printr-un control politic foarte strict asupra nomenclaturii economice, asupra carierei individuale, a populației și a evoluțiilor sociale în general.

Da, reportajul Recorder sintetizează bine primii șapte ani de după căderea lui Ceaușescu: filozofia echipei Iliescu-Văcăroiu nu este privatizarea economiei și trecerea la capitalism ci doar o proprietate privată cu rol marginal în economie, al cărei miez (industrial) urma să fie deținut tot de stat. Acea echipă nu știa sau nu înțelesese (la fel cum nici Gorbaciov nu înțelesese) că acest tip de economie fusese deja experimentat parțial chiar în România și chiar de Ceaușescu, în 1968 prin reglementarea mandatarilor (persoane cărora li s-a permis gestionarea în regim privat a unor unități de alimentație publică), iar mai apoi în 1978 și 1982 prin încercarea de a introduce autonomia întreprinderiilor de stat. Este posibil ca dictatura draconică din anii 80 să fi avut printre cauze și faptul că Ceaușescu a înțeles probabil din aceste experimente că există o incompatibilitate organică între comunism și libertatea economică, fie ea și restrânsă.  

Ei bine, Iliescu nu a înțeles nimic din ce trăise. Desființarea CAER pe care dau vina cei care au condus România acelor ani pentru eșecul economic de după 90 este o realitate, dar una anterioară căderii lui Ceaușescu, pentru că, de facto, CAER nu mai funcționa de prin 1988. 

În realitate, acești rătăciți prin istorie caută în 1990 idealuri leniniste, iar întreprinderile neprivatizate produc șapte ani pe stoc, derutate de desființarea formală a Comitetului de Stat al Planificării, dar urmând totuși un plan de producție pentru producție, iar nu pentru piață. 

Întreaga filozofie a lui Ion Iliescu este descrisă de stenograma discuției din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu și ambasadorul sovietic E. Tiajelnikov, reprodusă din arhivele MAE de Alex Mihai Stoenescu (în cartea sa România Postcomunistă). Marea temere a lui Iliescu în acele zile în care încă se mai murea pe străzile României este ca nu cumva țara să alunece spre capitalism: 

„Mult m-am gândit la trecerea aceasta, că dacă nu vom fi capabili să acționăm cu forțe organizate, că dacă partidul însuși nu este capabil să-și asigure rolul conducător și să rămână, atunci a fost clar pentru mine de la început că dacă nu se produce deci acest lucru, se produce explozia; dar o explozie periculoasă pentru partid, care poate fi luat cu valul, și așa s-a întâmplat. Acum trebuie lucrat prin individual ca să evităm împingerea spre Dreapta a proceselor, a problemelor sociale de la noi. Și eu cred că, din punct de vedere politic, preocuparea principală a celor câțiva care suntem aici este de a contribui la o dezvoltare sănătoasă, pe cale revoluționară și să frânăm posibilitatea elementelor de Dreapta de a prelua comanda, tendințe care se manifestă și în alte țări socialiste”

Așadar rolul lui Ion Iliescu la Revoluție este să salveze Partidul. El evaluează situația internă ca fiind explozivă pentru “partid”. Pentru ce partid, dacă nu cel comunist? În mod evident, Iliescu consideră că brandul “comunist” nu mai poate fi salvat (nici nu îl pronunță), dar acesta, Comunismul, trebuie recuperat ca orientare ideologică. 

Pe de altă parte, la data de 27 decembrie 1989 nu se conturaseră încă forțe serioase de Dreapta, iar “calea revoluționară” despre care vorbește Ion Iliescu cu ambasadorul sovietic este, în mod evident, cea a revoluției leniniste, nu a revoluției române din decembrie 1989, la care se referă ca fiind “o explozie periculoasă pentru partid”. 

Dar temerea lui Iliescu este justificată, el anticipează corect, mai corect chiar decât Gorbaciov, ceea ce urmează să se întâmple în fostele țări comuniste. Rând pe rând, în țările Blocului Estic liderii reformatori comuniști, cei care făcuseră trecerea de la Doctrina Brejnev la Perestroika, sunt îndepărtați de la putere pe cale pașnică, iar țările lor vor intra (sub îndrumarea Germaniei) pe calea singurei integrări europene reale și sănătoase – Piața Comună, devenită apoi Uniunea Europeană.  Iliescu reușește să oprească acest proces în România. Hai să vedem cum… 

Se putea lepăda România în 1990 de comunism, așa cum doreau 15% dintre votanții de la alegerile din 20 mai?

Răspunsul este DA și îl dau exact Cehia, Polonia și Ungaria. Nu, nu dintr-o dată, în fond nici aceste țări, influențate direct de ordoliberalismul german, nu renunță la protecție socială, dar pur și simplu renunță la comunism, la URSS, iar direcția lor este clară – UE. Sigur că România nu a beneficiat nici de atenția nici de suportul unei Germanii aflate în ascensiune și sigur că acest handicap nu avea cum să nu se simtă, dar el putea fi limitat.

În 1990 societatea românească era una foarte particulară, nu numai diferită de alte societăți foste comuniste, dar și contradictorie. Puțini pot înțelege astăzi mentalitățile românești de atunci, mai ales că, imediat după 1989, ele au fost acoperite cu o perdea de manipulări jegoase (a la Silviu Brucan), menite să-l salveze pe Dej și comunismul în general, mascat sub ceea ce Ion Iliescu numea „democrația noastră originală”. Românii fuseseră mult mai izolați decât ungurii, cehii sau polonezii, supuși unui regim de îndoctrinare după model asiatic (nord-coreean), iar după decenii în care capitalismul le fusese zugrăvit ca fiind echivalent cu șomaj, oameni ai străzii, pornografie și bișniță, bineînțeles că tot ceea ce își doreau în 1990 era revenirea la bunăstarea relativă a anilor ‘70. În plus, comunismul românesc fusese unul naționalist, izolaționist, violent și profund xenofob. Ați văzut în documentarul Recorder cum vorbeau românii despre patroni. Pentru ei salariatul de la privat era un fel de sclav și mulți au și azi aceeași părere.

Dar atunci cum se face că aceiași români votează în 1990 cu 85% un filo-sovietic, pe Ion Iliescu? Păi, pur și simplu acesta a fost rostul celor peste o mie de crime făcute după îndepărtarea lui Ceaușescu – să-l legitimeze pe omul rușilor în ochii unui popor rusofob. Un hocus-pocus cinic, dar reușit. Cum de s-au lăsat păcăliți atâția oameni? Răspunsul este în așteptările lor, alea de ani 70. Și dacă părinții noștri au o explicație (dar nu o scuză) pentru acel 20 mai 1990, pentru venirea minerilor în iunie 1990 nu mai au, nici pentru lovitura de stat din septembrie 1991 (îndepărtarea cu forța a Guvernului Roman), nici pentru realegerea, după toate acestea, a lui Ion Iliescu în 1992. Iată, revoluția anticomunistă din 1989 a avut numeroase contrarevoluții, unele democratice, altele violente, prin care România a fost de fiecare dată împinsă înapoi de la acel “se putea și altfel”.

Dar ce s-a întâmplat cu acei puțini români, care au vrut renunțarea la comunism în 1989, 1990, 1992, 1996?

O generația fugită, dar două generații regăsite, peste timp

Așadar în 1990 România era dominată de o generație crescută și educată în uzinele-catedrală, incapabilă să înțeleagă că de peste un deceniu acestea nu mai produceau (cum spune Vlad Petreanu) altceva decât locuri de muncă. Ceaușescu aplicase un model stalinist de ani 30 (cu industria grea și industria constructoare de mașini), ratase de două decenii paradigma economiei pentru consum, iar de un deceniu  avusese ambiția independenței cercetării, oprind complet și importurile tehnologice dar și comunicările științifice. Ceaușescu era nebun de legat dar, ca în multe alte cazuri, nebunia lui crease totuși o religie. Cristian Tudor Popescu observă foarte bine imposibilitatea de a le explica acelor oameni că piața (vânzătorul) este cea care decide ce se produce și ce nu.

Atâta doar că o altă generație venea din urmă, iar aceea vedea viitorul mult mai clar. Și voia schimbare-schimbare, cum spune Andreea Esca. 

Ratând valul de expansiune economică de la începutul anilor 90, echipa Iliescu spune pur și simplu NU tehnologizării firmelor românești. Locurile de muncă în industrie sunt păstrate în cea mai mare parte, dar prețul este covârșitor – producția pe stoc este finanțată prin tipărire de monedă, adică prin sărăcirea cruntă a tuturor. Declarația din 1995 de la Snagov, prin care toate forțele politice se angajează să ducă România spre UE este o poveste. În realitate, în loc să adopte un model de dezvoltare, la fel ca restul Europei, țara noastră se înscrisese în modelul rusesc al plutocrației oligarhice, model perpetuat până de curând. Nicolae Văcăroiu poate să îți arate că între 1992 și 1996 PIB-ul a crescut cu 5% pe an, dar acesta este un truc similar celui făcut de Dragnea în anii din urmă! Pur și simplu a distrus România, iar repararea/recuperarea a durat mai bine de un deceniu.

În 1996 vine și schimbarea-schimbare, dar e și târziu, e și în contratimp. Criza asiatică oprește expansiunea mondială a capitalului, nu mai vrea nimeni să bage bani în fabrici și uzine, să lupte cu o birocrație susținută și de corupție transpartinică și de servicii secrete și de tot ce vrei, într-o țară ce tot n-avea o direcție clară. Exact atunci se găsește și România să înceapă privatizarea industriei comuniste!

La finalul celor șapte ani trecuți de la Revoluție șomajul explodează, România este pe punctul de a intra în încetare de plăți, iar cei mai tineri încep să părăsească țara. Acea generație care ar fi trebuit să devină treptat dominantă în societate nu a reușit niciodată acest lucru. Pur și simplu a fost înjumătățită de emigrație, iar absența ei s-a simțit în toate ciclurile electorale din 2000 și până în 2016, căci, cu mici excepții, câștigătorii politici au fost dați de aceeași generație formată în pseudoprosperitatea anilor 70, de o generație încă aflată în căutarea catedralelor industriale ale unui comunism naționalist, autosuficient și, în realitate, dovedit ca imposibil. Le vor căuta mult timp după falimentul (uneori și demolarea) lor, vor căuta lideri asemănători celor care le-au creat, vor căuta singurul mod de viață pe care l-au putut înțelege. 

Dar istoria este implacabilă și, am văzut de curând, această generație ce încă mai votează comuniști pierde, în sfârșit, prevalența în societate. Greu, dar o pierde. Au trecut 30 de ani, noi cei ce eram puști la Revoluție avem la rândul nostru copii mari, cu drept de vot. O a treia generație, a celor ce n-au trăit nici în comunism nici în criptocomunismul anilor 90 vine tare din urmă și, ce să vezi, ne-a întins firesc o mână. Asta am văzut la alegerile din 2019 și asta sper să vedem în continuare – două generații, fiecare mult mai puțin numeroase decât cea care a dominat România anilor 90, dându-și mâna pentru a face ceea ce se putea și atunci. Din păcate nu s-a vrut, de aia nu s-a putut!