N-am fost niciodată o nație de hoți, ci una căreia nu i-a păsat de corupți

Moise Guran

Colegul Petreanu.ro a publicat pe blogul cu același nume, o opinie potrivit căreia Ceaușescu s-ar fi prăbușit în 1989 ca urmare a urii întregului popor, în urma amnistiei din 1988. Vă recomand să citiți articolul lui Vlad, el este foarte puternic și vă rog să îmi permiteți să-l completez cu câteva cifre și, de ce nu, să intru pe alocuri într-o cordială polemică cu acesta. Mi-am adus în ajutor două studii de istorie.

Am găsit în lucrarea “Economia Romaniei : criza de sistem a economiei de comanda şi etapa sa exploziva” scrisă în 1993 de academicianul Constantin Ionete o statistică privind numărul infracțiunilor economice descoperite între 1980 și 1989.

Țineți cont de faptul că România a trecut printr-o foamete cruntă în perioada respectivă, dar și că organele statului comunist, un stat represiv, erau extrem de eficiente în a descoperi și furturi simple dar și fapte de corupție. Ei bine, în 1987, în preziua amnistiei date de Ceaușescu, numărul acestor fapte (intră aici și cele de corupție dar și furturile) ajunsese la 81.990. Peste 60 de mii au fost amnistiate (între care și cea a tatălui actualei doamne prim-ministru) și de aici sentimentul colegului Petreanu (care, spre deosebire de mine, vedea lumea cu ochi de adult în acele vremuri) că „violența a devenit întâmplătoare – nu știai niciodată dacă mai ajungi acasă teafăr, neînjunghiat pentru o cartelă de pâine sau un kil de banane.”

Statistica pe care am invocat-o arată în primul rând că n-am fost și că nu suntem o nație de hoți. În momentul cel mai cumplit de foamete, numărul infractorilor n-a depășit nici 0,5% din populația României. În al doilea rând desființează povestea lui Tudorel Toader cu scăderea recidivei. Recidiva se vede după câțiva ani. Iar dacă românii l-au urât pe Ceaușescu pentru acea amnistie, am mari dubii că în partidul comunist Ceaușescu era la fel de urât. Și să vedeți de ce – într-un studiu publicat în revista Arhivele Totalitarismului (disponibil on-line aici) din 2013, istoricul Andrei Florin Sora documentează un număr de cazuri ale unor prim-secretari de partid, căzuți și ei în păcatul corupției.

Câteva exemple:

Ziarul Scânteia din 19 octombrie 1968 dezvăluie o întreagă rețea de corupție la nivelul Sfaturilor Populare (echivalente actualelor consilii județene) Argeș și Olt. Sunt înfierați chiar tovarășii Petre Duminică, prim-secretar al Comitetului județean de partid Argeș și Constantin Sandu, prim-secretar al Comitetului județean de partid Olt. Primul dintre ei este avertizat cu severitate, trimis apoi să conducă Gospodăria de Partid, apoi prim secretar la Botoșani și apoi la Giurgiu. Al doilea tovarăș, cel de la Olt, rămâne bine mersi pe funcție încă zece ani după aceste întâmplări.

Alt caz, din 1978 – Ștefan Boboș, prim secretar al județului Neamț, este prins că își făcuse o casă pe banii statului. A fost sancționat cu excluderea din partid, dar a fost reprimit în anul următor.

Alt caz – Barbu Popescu, prim secretar al județului Tulcea. Prins în 1982 cu beneficii personale, constând în aprovizionarea pe sub mână cu carne și alte produse alimentare. Este ceea ce azi am numi un abuz în serviciu și un om de rând ar fi luat cel puțin închisoare cu suspendare, dacă nu chiar cu executare. Prim-secretarul județului Tulcea a fost trimis, drept pedeapsă, ambasador în Etiopia, e drept, o țară în care nici Moș Crăciun nu ajunge, dar, totuși, ambsada nu e pușcărie.

De fapt nimeni din partid nu ajungea în justiție, iar revoluția din ’89 nu a schimbat deloc această realitate – anii ’90 nu consemnează niciun fel de corupție la vârf în România. Situația se schimbă abia după 2006, și mai ales după 2010. Dar acela este și momentul de la care în România începe să se vorbească tot mai insistent despre amnistii, vezi doamne de grija sărmanilor hoți mărunți, deși numărul acestora, în pușcării nu mai era înainte de recursul compensatoriu nici la 20 de mii de persoane, adică sub 0,1% din populația României.

Nu, românii n-au fost niciodată o nație de hoți, dar nici o nație căreia să-i pese foarte mult de cinstea conducătorilor n-au fost. Corupția acestora i-a lăsat rece, până când această corupție a ricoșat în foamea familiei personale, sau chiar în amenințarea directă și fizică a acesteia, din cauza escaladării inevitabile a fenomenului infracțional, așa cum povestește Vlad că a fost după amnistia din 1988 sau cum vedeți toți că se întâmplă după recursul compensatoriu de acum. Am făcut tot acest excurs istoric ca să vă invit la un anume tip de reflecție – nu te întreb cât ești de cinstit, că toți suntem, se știe (iar aceste statistici ne ajută să și credem noi acest lucru)… te întreb cât de vinovat ar trebui să se simtă fiecare dintre noi pentru propria indifență, pentru complicitatea prin absență și prin dezinteres față de rău, înainte ca răul să ajungă la tine, personal.