Serialul românesc „Secetă în țara Căprioarei”
de Moise Guran
Seceta a ucis orice boare de vânt. La fel anul acesta, ca și anul trecut, la fel ca în ultimii cinzeci și ceva de ani de când Nicolae Labiș a mâncat căprioara. Este posibil ca seceta să fi prăjit tot și în verile de dinainte de la Labiș, mergând înapoi prin secole sau milenii în istoria unui popor care vara este ucis de secetă, iarna de generalul viscol și primăvara de inundații. Lumea se vaită, televiziunile țipă, guvernul constată iar până vara viitoare toată lumea uită. Pe ici pe colo mai găsești câte un agricultor căpățânos sau prea vrednic pentru vremurile sale care, ieșit din logica mioritică pune mâna pe lopată, sapă cinci-șase metri în mijlocul câmpului uscat până dă de apă, dă apoi o șpagă unor pompieri și își irigă câmpul cu mașina roșie care altfel stă degeaba în fiecare comună în așteptarea unui incendiu. Ce i-ar costa pe guvernanți să organizeze o acțiune pompieristică de luptă cu seceta? Probabil câteva tone de motorină de la rezerva statului… Dar, desigur, în România nu facem salvări pompieristice! În România facem proiecte mamut prin care aducem revărsările din primăvară ale Siretului peste seceta ce ucide în august Bărăganul! Atâta doar că facem asta în fiecare vară, preț de câteva zile în care agricultorii țipă că au nevoie ori de apă, ori de despăgubiri de la guvern. Atâta doar că și acest canal Siret-Bărăgan, o idee concepută pe vremea lui Nicolae Ceaușescu este la fel de neterminat ca toate celelalte 41 de mii de proiecte de infrastructură începute din România. Memoria românească ține fix trei zile, la fel ca și minunile, iar un proiect major ca un canal de irigații sau o autostradă poate fi doar o discuție electorală. Lupta politică demolează tot, la schimbarea puterii doar un idiot poate continua o lucrare licitată și șpăguită de ceilalți și nici măcar pentru idei pompieristice, de ultim moment nu avem personal calificat.
Poate ar trebui o înțelegere scrisă între toate partidele pentru continuarea unui singur afurisit de proiect de infrastructură. Sau două, trei ar fi deja prea mult.
Altfel o să ne mai învârtim un mileniu în jurul cozii. Al unei cozi de căprioară.
