Cei care au plecat, cei care nu se mai întorc
Moise Guran
Tragedia națiunii noastre este că cel mai des ea nu-și înțelege istoria. Importanța unui moment sau a unei perioade este mult prea rar înțeleasă de contemporani. Trăim și nu știm ce trăim. Condescendența sau suficiența cu care unii îi privesc pe românii ce au plecat din țară reprezintă acest tip de tragedie. Să-ți pută românii de pe cursa low-cost, fără să realizezi că în timpul vieții tale țara ta a pierdut 20% din populație, asta nu arată numai aroganță prostească, nici numai răutate fățarnică, ci o combinație catastrofală a celor două. Căci ei poate și-au pierdut o țară regăsindu-se mai bine în alta, dar, categoric, țara nu s-a mai regăsit nicicum fără ei.
Era așa o disperare prin anii 90… să ne dea drumul să plecăm în Vest. Să muncim și noi pe acolo și să ne scoatem familiile din foame. Economiștii făceau calcule și proiectau bucuroși scăderea șomajului din plecarea celor cărora România nu le putea da de lucru, PIB-ul pe cap de locuitor creștea din scăderea numărului de locuitori, ca să nu mai vorbim de creșterea consumului pe banii lor, ai celor care plecaseră dar încă aveau familiile pe aici, prin România. O foarte greșită iluzie a bunăstării, rezultată strâmb din împărțirea aceleiași sărăcii între mai puțini.
La sfârșitul anilor 90 plecaseră deja cam un milion, cei mai mulți ilegal, căci încă nu se deschiseseră granițele. Zece ani mai târziu, numărul celor plecați era undeva între două și trei milioane. Încă zece ani și numărul românilor emigrați, cu tot cu copiii lor născuți acolo, nu aici, se apropie probabil de cinci milioane.
Din 23 de milioane, acum 30 de ani, mai suntem în România cam 18-19 milioane. Și nimic nu mai este la fel. Avem cea mai mică rată de activitate din Europa, dar ne mândrim cu un șomaj sub 5%. De ce? Simplu, pentru că au plecat persoane tinere și active. Asta nu înseamnă că toți cei rămași sunt inactivi sau bătrâni. Dar sunt mai puțini. Prea puțini! Satele-s pustii, școlile sunt goale. Da, acele școli care n-au putut să ofere nici măcar educație simplă, de bază, bunul simț care-ți spune că trebuie să fii civilizat în trafic, că e greșit să ai fără să muncești și, inevitabil, că hoția trebuie pedepsită iar nu votată.
Nu v-ați gândit la asta, nu-i așa? Nici 10% dintre cei plecați nu reușesc să voteze (la cozile imense ale alegerilor din 2014 au stat mai puțin de 400 de mii). Acuzăm impersonal și greu de definit o categorie de populație care nu mai vine la vot, fără să ne gândim o secundă că absența lor, a celor ce au plecat din țară, a schimbat atât de grav balanța politică încât devine simplu să câștigi alegerile dacă reușești să mituiești jumătate dintre pensionari și jumătate dintre bugetari. Cei activi, cei care nu așteaptă nimic de la stat pentru ei ci totul pentru ceilalți, nu mai reprezintă o majoritate în România. Pentru că jumătate dintre cei activi au plecat, în căutarea unei perspective și a unui viitor altfel decât prezentul acestor 30 de ani.
Exceptând războaiele și epidemiile din Evul Mediu, în istorie doar Marea Foamete Irlandeză de la jumătatea secolului XIX a mai provocat pierderea a 20% din populația unei țări. Irlanda nu și-a mai revenit aproape o sută de ani, iar șocul nu a fost numai unul economic sau demografic ci și politic și cultural.
Românii plecați nu se mai întorc. Încă vin în vacanțe, da, dar puțini, foarte puțini dintre ei concep întoarcerea definitivă, căci nici nu mai înțeleg țara. România de azi sau cea de mâine, România aia profundă se îndatorează nu pentru muncă, nici pentru dezvoltare, ci pentru cumpărarea complicității în fața legalizării hoției. România trece fără să-și dea seama printr-un șoc cultural, căci ce altceva este legalizarea hoției? Dar câți realizează că am ajuns aici din cauza pierderii unei bune părți a populației active, cu chef de muncă? Munca și hoția se exclud reciproc. Nu vi se pare că era logic să se întâmple asta?
Cei mai mulți oameni rămași, poate bătrâni, poate doar altfel educați, nici nu înțeleg că de hoții pe care ei îi votează le-au fugit copiii din țară. Iar copiii îi iartă, separând strâmb în sufletele lor cauza de efect, țara pe care o iubesc, țara părinților votanți, de țara pe care o urăsc, a hoților ce i-au dezrădăcinat și care acum le cumpără părinții.
Dacă ești cumva un profesor oarecare și vrei să te urci în Ryanairul de Berlin, dar îți put acei copii pe care România n-a putut nici să-i integreze, nici să-i educe, ci doar să-i alunge, atunci ori ești mai bătrân decât pari, ori ai suferit un șoc cultural.