Prea multe dimensiuni strică
de Ionuţ Văcaru
Revoluţia 3D în televiziune e, mai degrabă, ca o lovitură de stat în care teroriştii sunt cei ce preiau puterea şi lasă în urma lor mulţi morţi în rândul civililor. Sau, mai bine zis, e ca un film horror în care un virus transformă oamenii în zombie ghidaţi de mirajul imaginilor tridimensionale. Cu riscul să fiu considerat demondat sau închis la minte, nu mă încântă prea tare visul mai mult sau mai puţin ascuns al marilor companii din industria IT de a înlocui televizorul de astăzi cu un televizor capabil să redea imagini 3D. Iar această transformare stă să înceapă, pentru că, după cum vă prezentam în urmă cu ceva vreme la BizBazar, marile companii şi-au prezentat deja primele televizoare 3D.
Consider că acest pas a venit totuşi prea repede şi, în momentul de faţă, are câteva inconveniente mari, chiar dacă, până la urmă, asta este evoluţia firească a industriei TV. Televizoarele alb-negru au fost înlocuite de cele color apoi plasmele şi LCD-urile au luat locul televizoarelor cu tub iar imaginea analogică a început să fie înlocuită de cea digitală şi de formatul high-definition. Aşa că, într-adevăr, următoarea etapă ar fi televiziunea 3D. Dar sunt oare oamenii pregătiţi pentru aşa ceva? Televiziunea din Statele Unite s-a digitalizat complet abia acum câteva luni şi nu a fost uşor. Iar populaţia a fost destul de confuză în ceea ce priveşte decodoarele necesare şi pe bună dreptate. În ultimii ani transformările tehnologice au fost atât de rapide încât telespectatorului de rând i-a fost greu să ţină pasul cu toate noutăţile.
Aşa că stau şi mă întreb. Oare e sănătos pentru producători să arunce în luptă televizoarele 3D atâta timp cât în lume există încă destule televizoare cu tub catodic conectate la un semnal analogic? Logica îmi spune că existenţa acestor aparate vechi lasă loc de creştere pieţei plasmelor simple, cu imagine bidimensională. Însă lansarea televizoarelor 3D înainte ca piaţa plasmelor să fie saturată nu face nimic altceva decât să reducă acel spaţiu de potenţială creştere pe piaţă pentru aparatele din actuala generaţie.
Şi, în plus, scopul oricărei evouţii tehnologice nu este acela de a uşura viaţa utilizatorului? Or televizorul 3D mai mult o complică. Chiar vi se pare confortabil să staţi în faţa televizorului cu nişte ochelari pe nas? Şi nu orice ochelari, ci unii dotaţi cu baterii care trebuie încărcaţi exact ca şi telefonul mobil sau laptopul. (Vă daţi seama ce înghesuială la priză) Şi, imaginaţi-vă şi cazul extrem. Uiţi să-i pui la încărcat şi ajungi să stai pe canapea stingher, încercând să nu tragi din priză, evident din greşeală, firul care îţi ţine în viaţă imaginea tridimensională. Desigur, există un răspuns şi pentru acest inconvenient, şi anume sistemul 3D care nu are nevoie de ochelari speciali. Această tehnologie se află în teste avansate şi va fi folosită pe consola de jocuri Nintendo 3DS. Aşa că, dacă ar mai fi aşteptat puţin, Sony sau LG ar fi putut să lanseze direct televizoare care nu au nevoie de ochelari. Dar, nu. Aici producătorii au gândit cu buzunarul şi au ales să facă în felul următor: lansează acum televizoarele 3D cu ochelari şi, după ce câştigă suficienţi bani de pe urma lor, anunţă noua generaţie de televizoare 3D care nu au nevoie de ochelari. Nu-i învinovăţesc totuşi. Aşa se fac afacerile. Dar…
Şi nu, nu am de gând să mă leg de faptul că un televizor 3D costă cam cât o maşină, sau că nu există prea multe DVD-uri şi transmisii televizate tridimensionale. Piaţa asta este de abia la început şi, cu timpul, preţurile vor scădea, iar produsele media destinate acestei tehnologii vor deveni, la rândul lor, mai numeroase,. Că doar la fel s-a întâmplat şi cu cele în format HD.
Ceea ce mă îngrijorează însă este tendinţa de a transforma filmele într-un montagne russe vizual în dauna poveştii, doar pentru a da bine pe ecranele 3D. Dar cred că asta este o cu totul altă poveste la care nimeni nu s-a gândit.
