Dragnea îl provoacă pe „cel mai președinte cuminte”. De ce?
Moise Guran
Nu știu nici eu sigur, altfel n-aș fi pus un astfel de titlu. Pur și simplu nu mă pot abține să nu leg câteva puncte, pentru a vă lăsa apoi să trageți singuri concluziile. Știu că pare mare lucru ciocnirea Dragnea-Iohannis în privința ambasadei României în Israel, dar dincolo de doi cocoși ce își marchează teritoriile, chiar sunt probleme internaționale atât de importante, încât cei doi înaripați par scufundați într-un păhărel cu apă, numit România, făcând valuri mititele, cam cât paharul de mititele. Deși implicațiile mutării ambasadei sunt totuși mari, eu mă voi mulțumi doar să desenez contextul, urmând să ghiciți și dumneavoastră ce se ascunde fix în zonele gri în care nici eu nu pot să speculez prea mult. Iar afacerea asta e plină de zone gri, în care nu poți să spui foarte clar cine cu cine și împotriva cui.
Să începem cu puțină istorie. În viața lui Liviu Dragnea parcă-s cam mulți israelieni, nu credeți? Ei bine, n-au apărut chiar ieri. Pe 27 ianuarie 2016 Agerpres transmitea un comunicat al PSD potrivit căruia preşedintele PSD, Liviu Dragnea, a primit ”Compasul Ierusalimului”, cea mai înaltă distincţie a Congresului Evreiesc European. I-a fost înmânată de Moshe Kantor, pe care îl mai cheamă și Vyaceslav, și care este, potrivit cotidianului israelian Haaretz, nici mai mult nici mai puțin decât omul lui Putin. Nu mă aventurez în speculații legate de individ (mergeți pe linkul de la Haaretz dacă vreți), certe fiind doar două lucruri – că e rus și că e oligarh. Ulterior, Liviu Dragnea a insistat din ce în ce mai mult pe întărirea relației României cu Israel. Atâta doar că relația respectivă era oricum excelentă (mai ales la nivel militar) fără să fie nevoie de ruperea coeziunii politicii externe europene. Consultanții politici israelieni, incidentul Black Cube, sigur, acestea sunt elemente de context, care nici nu pot fi ignorate, dar nici nu poți trage concluzii bazate doar pe ele.
Pe de altă parte, conexiunea conexiunii nu-l face pe Dragnea în mod necesar prietenul lui Vladimir Putin, mai ales că, și de aici intrăm în probleme mai complexe, Israelul își joacă propria carte în Europa de Est. Dar trebuie să vedeți acest Congres Evreiesc European ca fiind fix ca pe o evidentă întâlnire a intereselor, o platformă de negociere între Rusia și Israel. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Ceea ce mă obligă să vă introduc însă puțin în complexitatea relației dintre cele două țări.
Înainte de a merge mai departe, puteți citi un articol din 2015, în care mă refeream la interesele rusești din Siria și din Mediterana de Est, în special a celor legate de exploatarea uriașelor zăcăminte de gaze din largul coastelor Israelului. Conexiunile făcute de mine acum trei ani, legate de criza refugiaților, slăbiciunea Vestului, greșelile lui Barack Obama, mai pot avea sau nu relevanță. Între timp, Israelul și Uniunea Europeană au bătut palma pentru o conductă ce se va lega (cel mai probabil din 2025) în Grecia, iar de acolo, mai departe în Italia. Totuși, așa cum arată acum acest acord, conducta de 2000 de kilometri (și care va costa aproape 6 mld. de dolari) va asigura doar 5% din necesarul de gaze al Uniunii. Fix cu atât va reduce dependența de Rusia (care asigură cam 40%) și care a crescut oricum de atunci și până acum. Nevoia rușilor de a controla concurența israeliană, căci un preț mic de livrare poate aduce Rusia la sapă de lemn, rămâne, dar între timp și Israelul a înțeles, se pare, că trebuie să-și joace altfel (sau pur și simplu să joace) interesul în Europa. Iar placa turnantă a Uniunii este Europa de Est. Rusia a continuat așadar să cultive Iranul, ca principală amenințare la adresa Israelului, în vreme ce America, principalul factor de presiune pe Iran, făcuse un Nuclear Deal cu Iranul (15 ani de neproliferare nucleară), lăsând Israelul cam descoperit sub o presiune indirectă ce îl obliga la o înțelegere comercială cu rușii. Dar asta era pe vremea președintelui Obama. Donald Trump a fost susținut fățiș de puternicul lobby israelian, iar cea mai discutată problemă azi în America, după coliziunea lui Trump cu rușii, este denunțarea Nuclear Deal-ului cu Iranul.
Este că-ți vine să râzi când te gândești la Dragnea în tot acest șah al titanilor? Nu, ar fi greșit! Nu râdeți! Chiar dacă, pion de felul lui, Dragnea poate fi (sau este deja) un pion important la un moment dat. De ce? Pentru că uite, brusc, putem înțelege Europa de Est ca pe un cap de pod pentru Israel care, chiar dacă nu e putere globală, poate avea interese de tranzit destul de importante și în România și în Ungaria. Și în Bulgaria. Poate chiar și în Cehia. În acest context trebuie să înțelegem și ciudata înțelegere cu firmele ungurești pentru gazul din Marea Neagră. Care este tot gaz, desigur, dar conductele de tranzit s-ar putea să fie mai importante decât gazul însuși, atâta vreme cât Ungaria poate opri sau nu accesul acestuia spre vestul Europei (nu mai zic de North Stream că și așa este foarte complicat tabloul).
Sigur, pentru a pilota o țară ca România nu e nevoie să dai cvasi-lovituri de stat, să pui (sau să lași) penali să schimbe ordinea constituțională sau chiar să rescrie Decalogul, pe care și evreii îl au. Dar nici nu te încurcă prea mult, nu? Amestecarea unor miliardari hrăpăreți (urmăriți de DNA) în aceste relații poate fi accidentală sau nu. Însă legăturile lor și ale altora cu Dragnea și cu Tăriceanu, mă cam îndoiesc că sunt întâmplătoare. Poate n-ar strica să revedeți (aici) fragmente din interviul acordat de Codruța Kovesi celor de la Adevărul, acum doi ani. Numai că nu spune cu subiect și predicat că respectivii milionari israelieni au fost protejați de Daniel Morar, prin îngroparea dosarului de la DNA, făcut pe, știm acum, o sesizare venită de la SRI. Ah! Zilele trecute Curtea Constituțională (deci tot Morar) a stabilit că faptele de corupție nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.
Pilotarea Estului Europei este însă o problemă complexă, mai ales în condițiile în care nici vest-europenii nu sunt dispuși încă să accepte deranjul făcut de țări precum România sau Ungaria, nici în interiorul Uniunii, dar nici într-o negociere cu Israelul, cu atât mai puțin prin strângeri de mână foarte complice cu Rusia. Doar nu credeți că pentru România și pentru Ungaria se pregătește gazul ăla israelian, nu? Evident că nu! Și noi și ungurii suntem actori mici într-o afacere de câteva sute de miliarde de euro. Dar ne face mari democrația europeană, dreptul de a sta la masă cu nemții și de a face pe nebunii răzvrătiți care ar putea sparge, uite, la o chestie, coeziunea europeană în privința statutului Ierusalimului.
Oh, da! Totul este pe masa de negociere în astfel de situații. Interesele Rusiei și cele ale Israelului sunt, pentru moment, complementare, în ceea ce privește Europa de Est. La americani e haos, incoerență, uneori conflict direct între Pentagon și Casa Albă, așa cum a fost recent cu Siria. Trump îl susține în mod evident pe Bibi Netanyahu, face jocul Israelului, dar Pentagonul încearcă să securizeze în continuare NATO, prin închiderea unor breșe ce ar putea da Rusiei posibilitatea să provoace Alianța (fără să o atace direct). Departamentul de Stat, cel care face oficial politica externă a SUA este și el în mare cumpănă căci Mike Pompeo, noul secretar de stat (și fostul șef al CIA) este un dușman declarat al Iranului și vrea mort-copt să rupă Nuclear Deal-ul făcut de Obama. Lucrurile ar deveni probabil dramatice atât pentru Orientul Mijlociu, dar sigur nici în Europa nu ne va fi prea bine, dacă Trump îl schimbă pe James Mattis din funcția de secretar al Apărării. Este ultimul factor de echilibru în politica externă americană. V-am spus toate astea doar ca să știți că mă tem de ziua în care România nu va mai fi pentru americani decât o bază militară, pe care o vor păstra indiferenți la cine-i teleghidează pe politicienii români. Dar încă nu suntem acolo.
Dacă v-am pus neuronii pe moațe cu această descriere (grăbită și oarecum superficială) a intereselor ce trec pe deasupra țării noastre, haideți să ne întoarcem la băiatul din Teleorman, care poate nu e decât un pion în toată această complicățenie, dar e un pion care vrea să scape și el de pușcărie și poate vă dați și dumneavoastră seama cât de puțin le pasă acestor jucători globali de faptul că Dragnea a dat peste cap România cu problemele lui. Singura căreia chiar îi pasă de nebunia lui Dragnea este Uniunea Europeană. Știu, și americanii au avut poziții ferme, poate încă le au, dar mă tem că nu va mai dura mult opoziția lor la asaltul penalilor asupra României.
Rezumând foarte mult, pentru o concluzie cât mai aproape de noi și de problemele noastre, provocându-l pe Iohannis, Dragnea le-a dat mai degrabă șah celor de la Bruxelles. Jenat (în fața europenilor, în primul rând) de faptul că nu mai poate să-și țină sub control politica externă a țării pe care (foarte teoretic) o mai conduce, Iohannis se vede nevoit să iasă din non-combatul călduț de până acum. A fost provocat să facă asta și putem presupune că Dragnea știe ce face în privința mutării ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim. Oh, sau poate nu știe, poate doar a înțeles că trebuie să-l provoace cumva pe Iohannis. De ce? Am și eu ipotezele mele, dar e prematur să le scriu acum, mai ales că nici nu sunt sigur că președintele va răspunde acestei provocări cu mai mult decât deja a făcut-o – o declarație pe lângă bicicletă, atât cât să nu-l certe doamna Merkel. Urmăresc cu atenție și o oarecare îngrijorare (dar nu prea multă) și relația dintre Dragnea și Tăriceanu (mai apropiat de UDMR) căci flerul îmi spune că, tovarăși de interes până la un punct, aceștia au totuși piloți diferiți. Ceea ce nu înțeleg nici în ruptul capului este de ce președintele țării noastre a permis ca aceste lucruri să se întâmple, renunțând pur și simplu, de mai bine de un an, să mai fie președinte.
