Creşterea salariilor şi bucla temporală
de Moise Guran
Niciun economist serios nu cred că poate valida raţionamentul preşedintelui Traian Băsescu. Motivând propunerea de creştere a salariilor bugetarilor cu 15% prin necesitatea de a mări contribuţiile la fondul de pensii, preşedintele pare a fi uitat că şi contribuţiile bugetarilor tot de la buget sunt plătite. De fapt, în ziua de salariu, atunci când trezoreria judeţeană transferă bani pentru plata lunară a veniturilor angajaţilor unei instituţii bugetare, în multe cazuri nu se transferă decât salariile nete. Diferenţa de contribuţii şi impozite nici nu există. Se face doar o hârtie între trezorerie şi instituţia bugetară că s-a compensat, firesc, doar banii şi dacă s-ar da, tot la trezorerie se întorc.
Asta nu înseamnă că bugetarii nu ar plăti impozite şi contribuţii ci doar că patronul lor, statul, mută dintr-o parte în alta o hârtie pe care scrie credit şi debit iar apoi se plânge că nu îi ajung banii de pensii.
Spre deosebire de stat, privatul plăteşte trezoreriei bani adevăraţi, bani încasaţi de la clienţi, bani ce se regăsesc în preţul unui produs şi pe care cineva l-a plătit.
Adevăratul deficit structural pe care România îl are la Bugetul Asigurărilor Sociale vine din faptul că sunt mult prea puţini angajaţi la privat faţă de numărul mare al pensionarilor plătiţi din contribuţiile lor. Adevărata problemă este că deja nivelul lor de taxare este mult prea mare şi cu cât creşte, cu atât scade numărul celor care contribuie cinstit.
Aşa a apărut ideea scăderii contribuţiilor de care ar fi beneficiat bineînţeles şi bugetarii.
Reacţia coaliţiei de guvernare a fost şi mai şi – cerând la unison creşterea salariilor bugetarilor unul dintre lideri a spus că este un act de natură socială, absolut meritat.
Atenţie, încă vorbim despre salarii. De când salariul unui bugetar este un act de natură socială? El nu munceşte pentru salariul său? Şi dacă munceşte, de ce văd politicienii creşterea salariilor bugetarilor ca pe o reparaţie socială? De când este salariul bugetarului pe aceeaşi treaptă cu ajutorul social?
Este ciudat dar această declaraţie sintetizează cam tot ce a însemnat politică bugetară de personal în ultimii 20 de ani. Ceea ce fac acum politicienii este doar un soi de căzneală de a găsi raţiuni economice unei mite electorale de peste un miliard de euro pe an. Efectele ei nu pot fi foarte diferite de cele ale mitei din 2008. Mai trebuie doar să vi le amintiţi. Ştim deja, România repetă întotdeauna greşelile propriului trecut.