Noi cu noi, 100 de ani. Cum s-a descurcat economic România Mare?

Răspunsul scurt este prost sau, în cel mai bun caz, mult sub potențial. Răspunsul lung, argumentat, analizat, în găsiți în pasajele de mai jos, extrase de mine (așa cum v-am promis la România în Direct) din formidabila monografie a profesorului Bogdan Murgescu – România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010). Este și o ocazie pentru a promova această carte, scrisă într-un mod accesibil și publicului larg. Este genul acela de carte pe care, pe măsură ce te apropii de final, regreți că o vei termina de citit. Pe de altă parte, dacă tot suntem în an centenar, mi-a venit ideea de a publica regulat pasaje din cărți de istorie despre această sută de ani. Promovez astfel și cărțile respective, dar îi ajut și pe cei care poate nu au timp să citească istorie, să afle mai multe despre țara noastră, despre evenimentele demitizate ale acestei perioade de o sută de ani. Doar o astfel de cunoaștere ne va ajuta să nu repetăm greșelile trecutului. Pasajele de mai jos sunt extrase de mine din mai multe capitole ale cărții domnului Murgescu, apărută în 2010 la Polirom. Mi-am permis să bolduiesc unele pasaje. Cu un click pe poză veți ajunge pe pagina editurii și veți putea comanda cartea în format tipărit sau ebook. Lectură plăcută! (Moise Guran)

Înainte însă de a evalua impactul naţionalismului economic asupra performanţei economice a României Mari, se cuvine să observăm faptul că epoca interbelică a reprezentat la nivel european „apogeul naţionalismului”, precum şi triumful unor politici vizând concretizarea naţiunii ca „economie naţională”.

Experienţa traumatizantă a primului război mondial a accentuat – în România, la fel ca şi în multe alte ţări – ideea că potenţialul de război depindea de potenţialul economic, şi că o ţară putea ajunge în situaţia în care să fie nevoită să reziste bazându-se doar pe resursele proprii. În acest context, chemarea „prin noi înşine” propagată de reprezentanţii Partidului Naţional-Liberal a părut justificată, iar ideile alternative, cum ar fi doctrina „porţilor deschise” pentru capitalul străin, au rămas minoritare.

În primul deceniu interbelic, statul a intervenit masiv în domeniul relaţiilor comerciale externe. Unele dintre aceste intervenţii au continuat în forme noi politicile definite înainte de primul război mondial (de exemplu, tarifele vamale protecţioniste), dar altele au reprezentat noutăţi determinate de război sau de constrângerile/opţiunile economice specifice epocii interbelice. Astfel, datorită scăderii producţiei, care ameninţa asigurarea consumului intern, în primii ani interbelici au fost interzise temporar şi/sau restricţionate o serie de exporturi, inclusiv cele de cereale şi de produse petroliere. Taxele vamale la export, menţinute şi după depăşirea situaţiei de criză, au reprezentat atât o sursă importantă de venituri pentru bugetul de stat, cât şi o formă prin care statul a intervenit pentru a menţine preţuri scăzute pe piaţa internă, ceea ce era nu numai o formă de luptă (puţin eficientă) împotriva presiunilor inflaţioniste, ci şi o metodă pentru a favoriza economic pe consumatorii urbani, clientela politică a Partidului Naţional-Liberal. În schimb, taxele vamale protecţioniste la importul de produse manufacturate vizau atât echilibrul balanţei comerciale prin descurajarea importurilor de consum, cât şi favorizarea dezvoltării industriei naţionale. Deşi au crescut în termeni nominali, taxele de import au fost erodate de inflaţie şi nu au fost deosebit de eficace la nivel macroeconomic, creşterea industrială a României din primul deceniu interbelic fiind relativ mediocră nu numai în context general european, dar şi în comparaţie cu celelalte state sud-est europene.

Problemele financiare au fost deosebit de complicate şi grele în primul deceniu interbelic. Scăderea producţiei agricole şi industriale redusese drastic veniturile populaţiei şi ale statului, iar cheltuielile mari şi datoriile acumulate au exercitat o masivă presiune inflaţionistă.

În plan bugetar, politicile adoptate au oscilat între sporirea veniturilor statului prin noi impozite şi taxe şi reducerea drastică a cheltuielilor publice, promocată de Vintilă Brătianu după 1922. Excedentele bugetare au fost însă mai mult aparente, deoarece numeroase cheltuieli au fost adăugate ulterior aprobării bugetelor.

Mai gravă a fost însă strădania lui Vintilă Brătianu de a redresa leul la un nivel cât mai apropiat de cel de dinainte de război, ceea ce a condus la restrângerea creditului şi la o politică deflaţionistă severă. Aceste eforturi financiare deosebite nu numai că au eşuat în atingerea obiectivelor propuse (oprirea inflaţiei şi stabilizarea leului), dar au şi contribuit la diminuarea fluxurilor de investiţii şi la blocarea posibilităţilor de accelerare a creşterii economice exact în perioada când conjunctura internaţională (vezi preţurile la cereale şi la produsele petroliere) era încă favorabilă. Cauzele eşecului au fost multiple. Relaţiile defectuoase ale liberalilor cu marile trusturi petroliere şi în general cu cercurile financiare internaţionale au blocat obţinerea unor credite externe suficiente, iar nivelul scăzut al exporturilor de cereale din 1925, determinat de recolta proastă din 1924, a compromis o primă încercare de stabilizare monetară.

Eşecul politicilor economice ale lui Vintilă Brătianu nu a fost însă determinat doar de o recoltă proastă sau de reaua voinţă a unor capitalişti străini rapaci. Concepţia de ansamblu era eronată, rigidă şi primitivă.

“Vintilismul” a eşuat atât în planul dezvoltării industriale, cât şi în cel al stabilizării monetare şi financiare. Incapabil să obţină credite externe, confruntat cu o contestare tot mai largă în interior şi considerat inadecvat chiar şi de unii dintre apropiaţi, Vintilă Brătianu a trebuit să cedeze puterea unui guvern naţional-ţărănist, care începând din toamna anului 1928 a trecut la aplicarea unei politici economice complet diferite, de colaborare cu capitalurile internaţionale, politică ce a continuat până în 1932.

Filosofia generală a politicii economice naţional-ţărăniste presupunea că ordonarea vieţii economice interne şi colaborarea economică internaţională vor conduce la mărirea potenţialului productiv şi de export, iar în termeni fizici s-a şi realizat o creştere a producţiei agricole şi industriale. O asemenea politică ar fi fost binevenită în anii ’20, când conjunctura mondială era favorabilă exporturilor româneşti. În fapt însă, ea a venit prea târziu, deoarece preţurile la principalele produse de export ale României au scăzut dramatic exact în aceşti ani, ducând la scăderea veniturilor din export în ciuda creşterii cantităţilor exportate.

Într-o vreme a existat tendinţa de a prezenta această evoluţie ca pe un mare succes, care a redus exploatarea economiei româneşti de către rapacele capital străin. În realitate, pentru o ţară precum România, care nu dispunea de suficient capital financiar, tehnologic şi cognitiv, diminuarea ponderii investiţiilor străine directe a fost un handicap, care a contribuit la stagnarea productivităţii şi la încetinirea ritmurilor de creştere economică.

Privite în context internaţional, progresele industriei româneşti au fost modeste. Astfel, potrivit indicilor de dezvoltare industrială calculaţi de Paul Bairoch, nivelul producţiei industriale din România Mare a atins în 1928 4% din cel al Regatului Unit în 1900 şi în 1938 5% (Vechiul Regat avusese în 1913 doar 2% din acelaşi nivel); dublarea s-a datorat însă în cea mai mare măsură integrării provinciilor care anterior primului război mondial fuseseră sub stăpânire austro-ungară, pe cap de locuitor România înregistrând chiar un uşor recul (indice 11 în 1928 şi 1938, faţă de 13 – Vechiul Regat în 1913), singular în istoria interbelică a Europei (media europeană a crescut de la 45 în 1913 la 76 în 1928 şi 94 în 1938). Totodată, la sfârşitul perioadei interbelice România se plasa pe unul dintre ultimele locuri din Europa la un număr foarte mare de indicatori relevanţi pentru nivelul de dezvoltare industrială.

Am arătat până acum faptul că performanţa economică a României interbelice a fost modestă. Ajunşi în acest punct, se cuvine să ne întrebăm în ce măsură responsabilitatea pentru această situaţie revine felului cum a fost gestionată România Mare de către elitele sale politice şi economice sau dacă nu cumva constrângerile externe au fost prea mari pentru a îngădui un nivel superior de performanţă.

După cum am arătat şi în subcapitolul III. 1, constrângerile externe au fost considerabile în Europa interbelică. Ele au afectat toate ţările şi cu atât mai mult pe cele relativ mici şi slab dezvoltate economic, care nu aveau potenţialul pentru a putea influenţa semnificativ conjunctura mondială. Distrugerile provocate de primul război mondial, depresiunea agricolă şi apoi criza economică din 1929-1933 au fost realităţi stihinice, care au lovit puternic un mare număr de ţări, inclusiv România.

Un alt set de constrângeri externe a fost cel legat de nevoile de apărare ale ţării. România Mare reunise în cadrele sale majoritatea teritoriilor locuite compact de români. Această realizare avusese însă drept revers antagonizarea unora dintre statele vecine – Ungaria, Bulgaria şi Rusia (din 1922 Uniunea Sovietică) –, iar ameninţarea revizionismului a fost un factor constrângător al cărui impact nu s-a limitat la politica externă înţeleasă în sens clasic, ci a afectat în multiple feluri atât relaţiile economice externe, cât şi politica internă şi modul de alocare a resurselor în interior.

Constrângerile externe nu înseamnă însă că felul în care au reacţionat elitele româneşti în aceste situaţii era unicul posibil. Marjele de opţiune au fost deseori reduse, dar nu inexistente. Politicile puse în aplicare puteau fi mai mult sau mai puţin adecvate situaţiilor concrete în care s-a găsit România interbelică. Intrăm astfel în domeniul spinos al responsabilităţilor interne.

Un prim aspect care ne izbeşte atunci când examinăm politicile economice ale României interbelice este lipsa de îndrăzneală conceptuală. Ideile economice revoluţionare fie nu au apărut, fie nu au fost niciodată puse în practică atunci când au fost formulate. Structura de cheltuieli a bugetelor statului a rămas în linii mari aceeaşi de-a lungul întregii perioade, evidenţiind incapacitatea guvernanţilor de a lega ideile lor de reformă economică de schimbări semnificative în raporturile dintre marile grupe de cheltuieli bugetare. Chiar şi atunci când au fost concepute şi puse în aplicare politici economice coerente, acestea au fost gândite „în principiu” şi nu au fost adaptate la imperativele constrângerii economice mondiale. Un observator avizat, cum a fost Henry Roberts, observa faptul că atât politicile liberale din anii 1922-1928, cât şi cele naţional-ţărăniste din 1928-1931, au fost defazate faţă de evoluţiile economice mondiale.

“Liberalii s-au angajat într-o politică de naţionalism economic şi semiautarhie exact în acei ani în care Europa făcea un ultim eşuat efort de restabilire a vechii ordini economice. Naţional-ţărăniştii, când au venit la putere, au căutat să schimbe politica românească exact atunci când economia europeană evolua spre un nou stadiu de naţionalism economic.” (Rumania: Political Problems of an Agrarian State. By Henry L. Roberts. New Haven: Yale University Press, 1951)

Sintetizând, statul român, deşi a încercat să facă multe în primul deceniu interbelic, a avut în multe privinţe o acţiune regresivă asupra forţelor economice. Încercarea naţional-ţărăniştilor de îndreptare a situaţiei a fost compromisă pe de o parte de incoerenţele politicii lor economice, şi pe de altă parte – în mod decisiv – de impactul crizei economice mondiale. Reorientarea politicii economice de la liberalismul promovat de naţional-ţărănişti în anii 1928-1931 la restricţionarea relaţiilor economice externe şi dirijarea crescândă a economiei de către stat s-a produs şi ea cu destulă întârziere faţă de momentele când alte state europene adoptaseră măsuri similare.

Pe de altă parte, după cum a arătat Thomas David, în majoritatea ţărilor est-europene, inclusiv în România şi Iugoslavia, naţionalismul economic interbelic nu a reuşit să evolueze în direcţia unei abordări holistice a problematicii dezvoltării diferitelor economii naţionale şi a promovat mai mult interesele economice particulare ale unor grupuri influente decât interesele de ansamblu a respectivelor economii şi societăţi. Un aspect trebuie neapărat precizat. În condiţiile deloc favorabile liberului-schimb care au caracterizat cea mai mare parte a epocii interbelice, un oarecare grad de naţionalism economic era inevitabil, şi – mai ales în anii ’30 – probabil chiar necesar. De altfel, ideea de a urmări cu prioritate interesul economic naţional este nu numai legitimă, ci şi obligatorie pentru orice guvern. Marea problemă a fost aceea însă că obsesiile naţionale au împiedicat o analiză lucidă a posibilităţilor şi au condus la opţiuni nerealiste, fie că era vorba de obsesia lui Vintilă Brătianu de a nu lăsa ca bogăţiile României să fie exploatate de capitalul străin sau de cea a lui Éamon de Valera de a realiza o independenţă economică deplină faţă de Marea Britanie.

Exemplele ţărilor care au aplicat cu mai mult succes politici subsumate naţionalismului economic – precum Finlanda sau, dintre ţările studiate de noi, Danemarca – arată că acestea au avut succes numai atunci când nu şi-au propus asigurarea autarhiei economice (opţiune oricum nerealistă pentru ţări relativ mici, dotate incomplet cu resurse şi relativ slab dezvoltate), ci doar conectarea selectivă la circuitele economice internaţionale, astfel încât să maximizeze avantajele obţinute de propria economie naţională, iar măsurile concrete au fost adoptate de către birocraţii specializate, relativ autonome faţă de presiunile grupurilor de interese, atente la detaliu şi grijulii în ceea ce priveşte efectele economice şi sociale pentru ansamblul societăţilor proprii.