Amintiri din viitor – Ce a fost Curtea de Conturi și ce riscăm să devină DNA
Moise Guran
Pe la începutul anilor ’90, spaima supremă a milioanelor de bugetari din țara noastră se numea Curtea de Conturi. Am fost o singură dată în perioada aceea, în practică (internship, ca să înțeleagă și cei mai tineri) într-o astfel de instanță. Era impresionant, înspăimântător, iar ceea ce o să vă spun va suna poate neverosimil pentru cei care nu au trăit acele vremuri. Curtea de Conturi a fost concepută inițial ca o instanță specializată pentru judecarea conflictelor apărute în legătură cu formarea și alocarea banilor publici. Avea nu numai controlori de conturi, cum are azi, avea procurori financiari, care întocmeau rechizitorii și, bineînțeles, judecători financiari care pronunțau sentințe, inclusiv penale. Pe atunci, simpla rostire a numelui Curtea de Conturi provoca oricărui bugetar din România intrarea lenjeriei intime într-o rezonanță de mare amplitudine. Adică le tremurau chiloții, cam cum le tremură azi la acronimul DNA.
Curtea de Conturi a dat vineri publicității un raport ce prezintă o poză înfiorător de exactă a incompetenței și nelegiuirilor din Administrație. În total, în perioada 2009 – 2017, funcționarii și nefuncționarii statului au încălcat legea de vreo 70 de miliarde de euro, adică, în medie, de peste 10 miliarde de euro pe an. Asta așa, doar ca să avem și noi idee cam cât ne costă stabilirea eronată a unor impozite, neurmărirea încasării unor venituri, acordarea de facilități aiurea sau depășirea bugetelor. O adevărată catastrofă! Practic, statul risipește anual, din cauza incompetenței sau a relei credințe a funcționarilor, cam o treime din banii noștri.
Când citești un astfel de raport, dacă nu ești bugetar, te apucă nervii. Dacă ești bugetar o să zici ce zic toți bugetarii de azi, când aud de Curtea de Conturi – Niște tâmpiți! Nu înțeleg nimic din Administrație! Nu înțeleg că legile sunt atât de proaste în România încât n-ai cum să nu le încalci. Cu Bădălău, baronul de Giurgiu la șefie, foarte probabil raportul ăsta va fi ultimul de acest fel al Curții de Conturi. Nu că ar mai impresiona pe cineva astfel de rapoarte.
Departe de a fi instituția temută de pe vremuri, azi, Curtea de Conturi este un soi de consultant fiscal, al statului, unul care provoacă cel mult dureri de cap, dar cel puțin dureri în fund, căci nu mai are puterea de a face rechizitorii sau de a da sentințe, poate emite doar decizii administrative de impunere, judecate apoi în contencios, sau poate sesiza parchetele, dacă există suspiciunea comiterii unor infracțiuni. Din cauza termenelor de control (rapoartele se fac la final de an pentru anul încheiat, de exemplu, la final de 2017 pentru anul 2016), la care se mai adaugă procedurile judiciare de drept comun, greoaie, în multe cazuri infracțiunile se prescriu.
Și asta pentru că prin 1997-1998, dap! în vremea Convenției Democratice, Curtea de Conturi a fost castrată (reformată!), pierzând toate atribuțiile de instanță specializată.
Desigur, marile victorii ale DNA (cele de după ultima criză, în special) au adus acestei instituții o popularitate mult mai mare decât avea Curtea de Conturi în anii ’90. Dar acest tip de judecată e anacronică – după Revoluție, deși percepută ca o realitate cotidiană, marea corupție nu se număra printre obsesiile societății noastre, precum comunismul, privatizarea… astea. Marea corupție a fost recepționată ca amenințare de către mase abia mai târziu, când șomajul a explodat, iar țara aproape că a intrat în faliment.
Privind retrospectiv evoluția finanțelor publice, n-ai cum să nu observi că explozia corupției și a furtului din bugetele publice a survenit imediat după așa-numita reformă a Curții de Conturi. Poate fi o întâmplare, dar așa a fost. Corupția a atins apogeul în anii 2000 (în ciuda înființării PNA, transformat din 2005-2006 în DNA) și a frânat puternic abia după ce Direcția Națională Anticorupție și-a depășit perioada de copilărie, căpătând experiență și concentrându-se pe marea corupție.
După care, politicienii au început să invoce blocaje în administrație, că să vezi că nu mai vrea nimeni să semneze nimic, apoi Curtea Constituțională a redefinit abuzul în serviciu, apoi a redefinit limitele de investigare a unor miniștri (cazul OUG 13 și, acum, cazul Belina). Suntem în plin proces de reformare, ce să mai!
Desigur, comparația dintre DNA și Curtea de Conturi de la începutul anilor ’90 este una forțată. DNA este doar un parchet specializat (nu o instanță) și, eventual, mai bine organizat. Prin natura infracțiunilor investigate și a inculpaților, cele mai multe dosare merg direct la Înalta Curte, ceea ce scurtează procedura (dar nu în toate cazurile), mărind și percepția de justiție eficientă. Dar istoria se repetă, chiar dacă niciodată la fel. Golirea de conținut a legislației anticorupție, reducerea competențelor DNA (prin propunerile lui Tudorel Toader) și, bineînțeles, războiul mediatic prin care procurorii sunt demonizați (observați cât de des se vorbește despre abuzuri, fără ca acestea să fi fost documentate, dovedite vreodată de cineva) prefigurează un viitor în care, oricât de neverosimil ar suna acum, din DNA va mai rămâne cam ce a rămas din Curtea de Conturi – un pozar din ăsta de statistici enervante, pentru noi ceilalți, dar o durere în fund pentru marii corupți.
