Armistiţiu sau capcană?

de Moise Guran

Dincolo de ambiţii şi hegemonii, summitul din aceste zile de la Bruxelles a adus totuşi o modificare mai puţin titrată a modului în care europenii înţeleg să rezolve criza financiară. După ce Nikolas Sarkozy s-a făcut purtătorul de cuvânt al Angelei Merkel şi implicit al poziţiei Germaniei nimeni nu înţelegea de ce ar fi acceptat preşedintele Franţei aşa ceva. Explicaţia a venit astăzi. Dacă în cazul datoriilor Greciei nemţii au întins coarda la maximum obligând băncile private să şteargă 50% din povara financiară, de acum ei au renunţat la acest gen de politică. Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, a recunoscut implicit faptul că aceasta a fost o greşeală, căci bancherul prins în iţele afacerilor cu grecii s-ar fi dus după aceea să se răzbune pe italian şi pe spaniol.

Ca urmare Germania a acceptat ca pe viitor contribuţiile la fondul de salvare europeană să le facă nu băncile ci guvernele. Adică bugetele, adică noi, contribuabilii. Târgul este în aparenţă cinstit şi ar constitui o soluţie de pace în războiul dintre lumea financiară şi cea politică. Cum argumentaţia cu bancherul asuprit în problema Greciei este însă destul de şchioapă, săptămânile şi lunile următoare ne vor arăta dacă este vorba într-adevăr de un armistiţiu, fie el chiar unul prost argumentat pentru opinia publică, sau de o altă capcană întinsă politicienilor europeni. Dacă în perioada următoare bancherii şi speculatorii vor micşora costurile creditării statelor atunci se va putea vorbi cel puţin de o pauză a crizei financiare.

Crizele nu mor niciodată definitiv. Ele sunt ciclice, dar continentul are nevoie ca de aer de o perioadă în care să se pregătească de următoarea criză.

Întrebarea este câţi paşi înainte vor putea face conducătorii statelor europene pe timp de pace, dacă sub presiunea evenimentelor din ultimii ani au făcut atât de puţini.