În cel mai rău caz…

de Moise Guran

Criza politică în care se zbate Uniunea Europeană ar putea intra în faza critică începând de săptămâna următoare. Francezii şi nemţii nu dau semne că s-ar putea înţelege, bunicuţa Merkel mai are puţin şi-l face catâr pe încăpăţânatul Sarkozy iar lui Sarkozy nu-i arde de şters datoriile Greciei, taman acum după ce i-a crescut familia şi va mai avea o gură de hrănit.
Nu asta contează cel mai mult, probabil ar fi mai important ca noi cei mici şi neinmportanţi din restul lumii să ne punem cumva centurile de siguranţă căci dacă după acest weekend granzii Europei tot nu se înţeleg, s-ar putea ca toată căruţa financiară europeană să intre într-un soi de derapaj periculos.

Deja se simte o oarecare foame de bani, în condiţiile în care băncile lucrează cu limite de creditare între ele şi, în loc să plaseze bani în economiile ţărilor europene, preferă să stea pe mormane de euro. Nu, nu este paranoia, pur şi simplu bancherii se tem de un posibil moment în care nimeni nu va mai da bani nimănui. Acum poate părea un scenariu absurd, dar nu ar trebui să scoateţi din calcul o astfel de variantă. Şi dacă bancherii se pregătesc pentru aşa ceva, de ce nu am face la fel şi noi ceilalţi, oameni de rând, angajaţi, patroni mai mari şi mai mici. Acela ar fi probabil primul moment în care noi românii ne-am putea bucura că nu am aderat la euro. Cum economia noastră are nevoie în primul rând de lei pentru a funcţiona, probabil BNR ar putea umple temporar piaţa cu bani, dar asta numai în condiţiile în care o criză financiară la nivel european nu ar dura foarte mult timp.

Un astfel de fenomen trebuie administrat cu grijă căci altfel turbulenţele sale pot fi asociate cu creşteri bruşte de dobânzi, cu urcări şi coborâri abrupte ale cursului şi, cel mai grav, se pot transfera relativ repede din sectorul financiar către economia reală, cea care plăteşte în final şi salariile.