Revoluția noastră, revoluția europeană…

Moise Guran

Duminică seara, când am stat cu telefonul sub un colț al uneia dintre stelele din steagul uman din Piața Victoriei, mi-a fost imposibil să nu mă gândesc cât de necesară ar fi în România o discuție despre viitorul european al patriei noastre. Până nu demult, ne lăudam că noi n-avem partide anti-europene. Acum, nici nu știu cum, cred că tocmai ne-am trezit cu unul la putere. Direct. A ajuns acolo cu un discurs mai mult naționalist decât xenofob, dar care s-a radicalizat crunt în două luni după alegeri și, mai ales, a fost dublat de acțiuni  concrete ce, probabil, nu urmăreau scoaterea noastră din UE, dar nici nu-s sigur că o astfel de posibilitate nu era complet scoasă din calcule. Poate încă mai e. Ne vom lămuri. Ceea ce s-a întâmplat în România în ultima lună are multă legătură cu Europa. Haideți să înțelegem de ce, căci discuția pe această temă este abia la început.

Pe 18 ianuarie, după vizita intempestivă a președintelui Iohannis la ședința de guvern, a devenit evident ceea ce aveau de gând să facă domnii Grindeanu, Iordache și, evident Dragnea. Însă abia după noaptea de 31 ianuarie, sute de mii de români s-au convins că la mijloc este pur și simplu un act anti-social premeditat și au început să se alăture celor câteva zeci de mii, care ieșiseră la demonstrații anti-guvernamentale încă din 18 ianuarie.

Deși reacțiile ambasadelor străine au fost ferme încă de pe 18 ianuarie, lucrurile au evoluat treptat și în această zonă, să-i spunem internațională, de la simple declarații dezaprobatoare, mai mult sau mai puțin publice, până la discuții încinse, în special cu Grindeanu și Dragnea.

Fiecare dintre cei trei actori, Strada, Puterea și Aliații Europeni, și-au modificat în aceste intervale de timp pozițiile, influențându-se unii pe alții.

De exemplu, pe 25 ianuarie, raportul MCV vorbea clar de (încă preconizatele atunci) ordonanțe, dar și de sancțiuni, însă asta n-a contat deloc – cinci zile mai târziu, Guvernul a emis Ordonanța 13. Conta pentru europeni atunci violul asupra Justiției pe care, în mod evident, îl planificau Dragnea și ai lui? Bineînțeles, dar nici nu era o mare surpriză. Se puteau aștepta la asta, la fel cum și cei mai mulți dintre noi, românii, ne așteptam.

Totuși, după ce mesajul străzii a devenit din ce în ce mai puternic, după ce și presa occidentală a acordat spații largi și a relatat cu destul de multă simpatie protestele de la București, Timișoara, Cluj sau Iași, trebuia ca și eurocrații de la Bruxelles să înăsprească tonul în discuțiile cu oficialii români.

Cert este că pe 5 februarie, ziua în care premierul Grindeanu încă se mai certa cu Florin Iordache pentru abrogarea Ordonanței 13, deja asupra sa erau trei tipuri de presiuni. Vorbim de 600 de mii de oameni în stradă, niște pălmi după ceafă din ce în ce mai dure, venite din exterior, dar și de nervozitatea lui Dragnea și a liderilor PSD care spuneau că vor scoate și ei oameni în stradă. Toate acestea au fost concretizate de adevărate eforturi ale lui Florin Iordache de a salva ce se mai putea din Ordonanța 13.

De aici și evoluția, și mai interesantă, a Ordonanței 14, de abrogare a Ordonanței 13. Aceasta (specialiștii au remarcat imediat) avea plantată într-adevăr o bomboană otrăvită, un articol vădit neconstituțional ce i-ar fi ajutat pe avocați să câștige în instanțe validarea Ordonanței 13 și a unei amnistii retroactive. Totul era ca Ordonanța 13 să nu fie abrogată prin Lege, la momentul în care Ordonanța 14 ar fi ajuns să fie declarată neconstituțională, fie pe cale de excepție în instanță, fie printr-o sesizare a CCR de către… să zicem… Tăriceanu, sau de altcineva.

Așa că, inițial, nici Senatul, nici Camera Deputaților nu s-au grăbit să ia în discuție Ordonanța 13, iar planul părea că merge ca uns, chiar dacă Ordonanța 14 se îndrepta rapid către o aprobare prin lege.

Totul s-a schimbat însă după vizita la Bruxelles din 16 februarie a premierul Sorin Grindeanu, unde s-a întâlnit cu Președintele Comisiei Europene. Imediat după aceea, Ordonanța 13 a luat viteză în procedura parlamentară, a fost respinsă concomitent cu aprobarea ordonanței 14 ce o abroga, iar ciclul s-a încheiat practic cu demiterea lui Iordache și numirea unui nou ministru al Justiției.

Despre ce s-a întâmplat la Bruxelles între Junker și Grindeanu nu avem decât o informație speculativă, emisă pe facebook de Cristian Ghinea, fostul ministru al Fondurilor Europene, care a sugerat că președintele Comisiei Europene l-ar fi avertizat pe Grindeanu că România riscă suspendarea imediată a tuturor fondurilor europene, o sancțiune gravă ce se acordă numai în cazul încălcării Tratatului de Bază. Această informație este credibilă, fie doar și pentru că, într-adevăr, greu s-ar mai fi putut vorbi de democrație în România, după scăparea lui Dragnea prin ordonanță de urgență.
Toate acestea s-au întâmplat, atenție!, după momentul 5 februarie. Sigur, protestele au continuat după uriașul miting din seara respectivă, dar la o altă scară.

Trăgând linie și adunând, cu plusuri și cu minusuri, eu cred că Sorin Grindeanu ar fi mers totuși până la capăt cu Ordonanța 13, indiferent de câtă lume s-ar fi adunat în stradă, dacă n-ar fi fost supus unei presiuni extraordinare, în special dinspre țările europene, prin intermediul Comisiei. Și dacă Grindeanu a avut presiuni puternice atât de puternice încât să abroge Ordonanța 13, dar n-a știut sau n-a putut să evite problemele plantate în Ordonanța 14, este de crezut că presiunile au fost extinse după aceea, culminând probabil cu momentul întâlnirii cu Juncker din 16 februarie.

În același timp, mi se pare că în cazul în care Guvernul Grindeanu mergea mai departe cu Ordonanța 13, dezincriminând Abuzul în Serviciu, sancțiunile Comisiei ar fi fost probabil dure, dar în niciun caz n-ar fi fost atât de dure, dacă europenii n-ar fi fost impresionați de amploarea protestelor din România. Și Germania, și Franța, ba chiar și Statele Unite au înțeles exact situația și s-au considerat mai degrabă aliați ai poporului român decât ai Guvernului României.

În concluzie, mai în glumă, mai în serios, Revoluția din 2017 a avut multe puncte comune cu cea din 1989, dar și o diferență esențială. La fel ca în 1989, Revoluția a fost reală, a fost puternică și în final a și învins, dar a învins ajutată din exterior. Marea diferență este că în 1989 ne-au ajutat rușii să scăpăm de Ceaușescu, pentru a-și favoriza preluarea României de niște kaghebiști care să o mențină în sfera sovietică de influență. Acum ne-au ajutat occidentalii să nu-l facem scăpat cumva pe domnul Dragnea, ceea ce ar putea să ne salveze în final exact de intrarea în zona de influență a Rusiei. Vedeți că Juncker vorbește de cinci scenarii, între care faptul că fiecare țară europeană va trebui să aleagă în următorii doi ani. Abia aștept reacții clare ale conducătorilor noștri la aceste scenarii de integrare europeană.