Istoria este implacabilă. Poate de aceea nici nu se grăbește.

Istoria are timingul ei care nici nu poate și nici nu ar trebui grăbit. Că atunci când timpul istoric nu mai are răbdare se produc cataclisme. După tragedia de la Colectiv societatea românească a rămas aparent atârnată între două lumi – un trecut grețos, dezagreabil, mustind de corupție și impostură, și un viitor cam naiv și cam neclar, proiecție a unor elite (care au ieșit în stradă) idealiste, care aparent nu știu nici cum nici când ar trebui să devină România o țară ca afară. Acum suntem acolo, în acea amestecare de lumi, dar lucrurile sunt mai simple, mai clare și mai greu de stăvilit decât v-ați putea imagina. Chiar dacă schimbarea va dura mult mai mult decât am vrea.

În măruntaiele societății românești ruptura s-a produs. Chiar dacă nu apar pe la televizor, un număr de oameni (nu foarte mare) a început să se organizeze pentru formarea unor noi structuri politice.  Nu vă gândiți neapărat la USR-ul lui Nicușor Dan și Clotilde Armand. Așa cum anticipam, figura de la București le-a conferit acestora doi doar mai multă vizibilitate. În continuare nu au structură teritorială, nu au program (sau cel puțin o listă de obiective) iar identitatea lor doctrinară deja na;te controverse. Mai sunt și alții, în majoritate tineri, unii mai radicali, alții mai europeni, grăbiți acum să prindă alegerile din această toamnă. Am identificat pănă acum trei grupări radicale (de factură naționalistă, mai mult sau mai puțin anti-europene) ce s-ar putea uni în final pentru a accede în parlament. Mai puneți la socoteală un partid de stânga și unul de dreapta, în total cinci partide noi ce se vor prezenta la alegerile din toamnă.

Nu le numesc acum doar pentru că nu este acesta rostul articolului de față, dar va veni și ziua aceea.

Apoi mai sunt partidele vechi, dar mici, cioburi ale partidelor mari de altădată. Ele fac ce au făcut întotdeauna – calcule de alianțe-tractor, migrații, trădări, liste…

Cam cinci partide mici, dintre care cel puțin trei vor fi noi, se vor bate în această toamnă cu șanse reale de a intra în Parlament. Asta fără a socoti UDMR. Dacă intră două partide noi în Parlament tot e bine, cu condiția ca cel puțin unul să nu fie radical (ultra-naționalist sau marxist).

Cam ăsta e maximul ce-l putem spera de la această toamnă politică.

Ar fi o iluzie să ne imaginăm că în câteva luni o structură politică nouă va putea avea un decolaj național, devenind cunoscută, populară, organizată, astfel încât să poată deturna masiv voturile românilor de la PNL și PSD. Atunci când astfel de structuri au apărut, ele fie au fost ajutate din exterior (vezi cazul FSN) fie au preluat structuri existente (prin rebranding, și tot FSN e cel mai bun exemplu) fie au fost propulsate de lideri tractor care de regulă au dezamăgit (CDR, Alianța DA).

Trecerea de la plutocrația comunistoidă și coruptă către o societate democratică în adevăratul sens al cuvântului are nevoie de timp, reforme de substanță, de aceea vă spun că suntem cumva între două epoci.

Văd acum mari speranțe puse în Dacian Cioloș și chiar o promovare insistentă (chiar dacă voluntară și neorganizată) a acestuia pe rețelele de socializare. Prins între cele două valuri, cel vechi (care l-a adus la Victoria cu condiția să rămână independent) și cel nou (aflat în căutarea unui lider și a unei opțiuni pentru alegerile din toamnă) Dacian Cioloș trebuie să fi înțeles până acum că această trecere va dura mai mult decât anul ăsta de după Colectiv.

Impresia mea este că vor mai fi încă patru ani de trecere, de tranziție, un ciclu electoral în care statul trebuie să-și reformeze fundamental administrația, să curețe de corupție structurile de putere fără să țină cont de apartenențe politice, să pună educația pe alte baze dar și să extindă rețelele economice care ar trebui să aducă o dezvoltare mai unitară a teritoriului. Să aducă adică democrația liberală, capitalismul, educația de bază, să aducă dracu’ o brumă de speranță și la țară și în orașele mici și în zonele în care timpul s-a oprit în loc. Altfel, o bună parte a românilor va continua să aleagă (chiar cu un oarecare entuziasm) între hoție și sărăcie.

Revenind la Cioloș, el ar trebui să reziste tentației de a intra într-un partid consacrat, să-și vadă de guvernare ca independent până după alegeri, ba chiar și după aceea în cazul în care o soluție politică majoritară de guvernare nu rezultă în urma scrutinului. Și s-ar putea să nu rezulte.

Urmăresc cu oarecare distanțare frământările din această vară, planurile de organizare politică, dar și mișcările de rezistență, regrupările din jurul PSD, PNL, delirul politofag al lui Traian Băsescu, disperarea lui Tăriceanu adus cu totul la mâna lui Dragnea (care vorbește acum de prietenia lor, când nu sunt nici doi ani de când nu-l voia pe persoană fizică).

Aștept toamna pentru a putea analiza împreună noile partide de pe scena politică, dar, mare atenție! Deși Dacian Cioloș este din ce în ce mai interesant ca lider și ca personaj politic (asta înseamnă lider, nu contează că nu e înregimentat) e mai probabil ca el să aibă un partid pe care să poți pune ștampila abia la alegerile din 2020.

Așa e și normal, așa e timingul istoriei. Ceea ce nu înseamnă că Dacian Cioloș va fi scos din cărțile de guvernare după această toamnă. Indiferent că va continua să fie sau nu premier, că va avea sau nu un partid, Cioloș este de acum un personaj politic ce nu va mai putea fi ignorat. În anii următori vom afla cu toții mai exact ce loc i-a rezervat Istoria. Dar, încă o dată, nu uitați că Istoria nu prea poate fi grăbită!