Două povești agricole și o lege (cu 51% efecte bune dar și 49% riscuri)

de Moise Guran

Observ o oarecare oțărâre pe internet împotriva Legii mai cunoscute sub numele de 51%, promulgată deja de președintele Klaus Iohannis. Nu sunt eu un mare fan al domnului Iohannis dar cred că a făcut bine că a promulgat-o. Mi-e ciudă că oameni pe care îi cunosc și pe care îi respect nu pricep acest joc, considerând fie că legea încalcă libera circulație a mărfurilor (Bogdan Glăvan, dar bine, Glăvan e libertarian) fie că o să ajungem ca Venezuela (acum pe amicul Mîndruță nu-l suspectez că zice asta doar de hipster ce este) fie că o să ne întoarcem la mercurialul de pe vremea lui Ceașcă (după ce i-am trimis acest material în care chiar Ministerul Agriculturii explica, acum ceva vreme, ce e ăla lanț scurt alimentar de aprovizionare, amicul Petreanu s-a mai potolit cu critica, se mulțumește să le dea like-uri ălorlalți doi, semn că nu l-am convins nici pe el).

Adevărul despre această lege este că ea are și bune și rele, nu e soluția ideală să impui unei firme (fie ea chiar și o rețea) de unde să își ia marfa, dar… adevărurile românești sunt mai complexe de atât. Înainte să vă spun care este schepsisul acestei legi, ce plusuri și ce minusuri are ea, haideți să vă spun două povești agricole, din culisele câtorva filmări la Clubul celor care muncesc în România, campania prin care am promovat produsele făcute în țara noastră.

preturi cartofi

Povestea agricolă numărul unu

Mă uit la olandezul din fața mea și mă abțin cu greu să nu sar peste masa dintre noi și să nu-i (…) un pumn în gură. Scuzați expresia, sunt un tip politicos, neviolent, dar, trebuie să recunosc, uneori gândurile mele iau forma unor înjurături destul de colorate.

Nu m-a privit direct în ochi atunci când mi-a spus că laptele românesc are grave probleme de calitate. S-a uitat puțin pieziș prin ramele subțiri ale ochelarilor, mutându-și privirea de undeva din stânga mea spre fereastra din dreapta mea, trecând parcă accidental peste mine să vadă dacă am înțeles afrontul pe care a ales să îl exprime cu o indignare, evident ipocrită. Multinaționala pe care o conduce produce în România lactate dar importă lapte din inima Ungariei, a Poloniei și chiar a Bulgariei.

N-am cerut eu această întâlnire. El m-a chemat și, înainte să îmi dau seama de ce m-a chemat în turnul lui corporatist din București, a ales să-mi spună că țăranul român nu știe să facă lapte la standarde europene. Ceea ce știu și eu că poate fi parțial adevărat, iar acest tip de generalizare e pretextul perfect pentru a face barbaria economică pe care corporația lui o face. Să cumperi un brand național și odată cu el o mare felie de piață, iar apoi să-l sabotezi chiar tu, că e mai ieftin să folosești lanțurile de aprovizionare deja create de corporația mamă decât să investești în altele locale, asta numesc eu capitalism sălbatic.

Deși eu însumi mă mai iau după câte unul la țară când iese cu vaca pe islaz la 10 dimineața (că boul de stăpân a stat pănă târziu în noapte la crâșmă), acum când olandezul ăsta îi ofensează pe toți fermierii români la grămadă îmi vine în minte unchi-miu care are lângă Severin o fermă cu 200 de vaci și care în ultimii 20 de ani s-a trezit mai târziu de 4 dimineața doar dacă a fost grav bolnav. Și nu prea știu să fi fost bolnav. Iar discuția continuă cu capul meu plin de gânduri colorate…

Și ce faci tu și Corporația ta atunci când știi că fermierul nu are know-how, inputuri sofisticate, capitalizare… ce faci tu înțepatule, după ce ai cumpărat un brand național și o imensă cotă de piață… n-ai avea cum să colaborezi cu țăranul român, să-l înveți, să folosești în favoarea lui și a ta accesul la creditarea ieftină pe care corporația ta o are, să-i aduci furaje la schimb pe laptele pe care nu-l mai vinde și care nu mai are preț? Sau pentru tine e mai ușor să aduci laptele din Ungaria, Polonia și Bulgaria?

Evident, nu m-am exprimat chiar așa, discuția era oricum în engleză, dar a fost una foarte tensionată. Am plecat din turnul corporatist destul de nervos. Ăla mă chemase acolo în încercarea unui damage-control, căci știa că avea să izbucnească un scandal legat fix de importurile lui de lapte. Nu-i dau numele nici lui nici Corporației sale care da, a ales până la urmă un model profitabil de business – produce lactate sub marca privată a două mari lanțuri de hipermarcheturi din România, marfa vine de regulă din Polonia sau Ungaria și îi concurează inclusiv lui lactatele făcute în România. Pe care le restructurează, le restrânge, le închide căci îl doare în paișpe de niște milioane de oameni care nu mai înțeleg de ce laptele de la vacile lor nu mai are preț în România și a devenit un soi de deșeu.

Câtă vreme o populație urbană are bani de hipermarchet, nu mai contează că jumătate de țară e subdezvoltată. În următorii 20 de ani în satele din România nu o să prea vedeți nici supermarcheturi mici operate de marile rețele, deci de ce i-ar păsa? Că efortul lui ar schimba tocmai aceste realități ale subdezvoltării din România… pff! prea complicat! 

În Clubul celor care muncesc în România am realizat imediat după aceea un episod cu Danone, un concurent al Corporației respective. Deci, ca să fie clar, NU Danone e Corporația cu al cărei director olandez din România m-am certat, Danone este concurența ei. Ca să nu le încurcați, dar și pentru că nu vreau să îi dau numele o să o numesc Corporația cu C mare.

Povestea numărul unu este de acum mai bine de un an și nu, nu am făcut reclamă produselor Danone, cum au înțeles unii, ci prin filmul respectiv am vrut să arăt cum poate o Zimniceamultinațională să își folosească atuurile (financiare, de know-how, brandingul, etc) pentru a proteja și dezvolta producția locală. Paradoxul situației – Danone este un nume străin care face pentru România producție românească, ălălalt are un nume românesc în spatele căruia se află Corporația, dar care distruge efectiv fermierii români, făcând un joc pervers, în cârdășie cu cele mai mari rețele de hipermarcheturi din România. Majoritatea românilor face o gravă confuzie, considerând firme românești fie pe cele cu nume românesc, fie pe cele cu proprietari români. Pentru mine românești sunt cele care dau mai mult de lucru în România decât dau (prin importuri către România) în altă parte. 

Deci, cu toate riscurile (că e uncool să te asociezi cu multinaționale) mi-am asociat imaginea cu Danone ca să arăt cum poți să ajuți niște oameni din sărăcia lucie de la Zimnicea și de care hipstereala clasei medii de la București e prea departe ca să o vadă. Cam același tip de producție (ce implică educație și transfer de know how de calitate) face și Smithfield la Timișoara și e singurul meu regret legat de Clubul celor care muncesc în România, acela că nu am adus și Smithfield în acet club. Merita!

Povestea agricolă numărul doi

Fără nicio legătură cu povestea numărul unu, în primăvara asta am pregătit un episod în Club, un episod pe care am ales să nu-l mai difuzez. Să vedeți de ce…

zimnicea 2Una din fabricile închise de Corporația căreia nu-i dau numele, din povestea numărul unu, este o făbricuță de brânzeturi, pitulată undeva între dealurile din Ardeal. A fost mare durere când s-a închis, știri pe la televizor, orgolii naționale, dar și locale rănite, asta deși la fabrica respectivă lucrau doar vreo zece oameni, iar drumul până la ea e praf. După o vreme, Banca Transilvania (un alt sponsor al Clubului) a pus mână de la mână cu vreo câteva asociații locale, a asigurat finanțarea și împreună au convins Corporația să concesioneze făbricuța de brânzeturi unei asociații de fermieri. Aceștia au retehnologizat-o, au redeschis-o și acum se chinuie să o aducă pe profit în termenul strâns al concesiunii ca să convingă Corporația să nu o omoare de tot.

Buuun! Deci aveam povestea, e inspirațională, e cu locuri de muncă locale, hai la filmare!

Ajungem noi acolo, fac cunoștiință cu liderul Asociației de văcari care a preluat făbricuța de brâneturi, un om de toată isprava de altfel, dar care îmi spune din capul locului că el e membru PSD. Dacă nu candidați niciunde nu am o problemă cu asta, îi zic. Nu merge dom’le altfel, îmi spune, nu ne bagă nimeni în seamă, așa că eu m-am înscris în PSD, vicele Asociației în PNL, suntem acoperiți oricine vine la guvernare ca să putem avea dialog cu autoritățile, că altfel nu ne bagă nimeni în seamă.

Nu e chiar ok modul în care gândiți, îi răspund eu, nu mi-e clar de ce trebuie să fii într-un partid, dacă nu ai de gând să faci loby sau trafic de influență, dar, încă o dată, dacă nu candidați nu e nicio problemă în legătură cu acest film. Noi urmărim exemple inspiraționale, iar modul în care vă zbateți să salvați acest brand local de brânzeturi e foarte interesant și e de arătat la tv.

Era pe la final de aprilie, cu o lună și jumătate înainte de alegerile locale de anul acesta.

Fac filmarea, iese mișto, plec la București, facem scriptul, dar când să intrăm la montaj mă sună liderul Asociației și îmi spune că va candida totuși pentru un consiliu județean. Îi zic vreo câteva în gând și alte câteva, ceva mai domoale, cu voce tare, căci îmi dau seama că a vrut din capul locului să își facă și el campanie electorală cu filmulețul de la Clubul celor care muncesc în România. Dar după alegeri nu puteți da filmulețul, mă întreabă? Nu, zic eu! Mi-ați dat țeapă și țeapa e țeapă, la revedere! (de fapt l-aș fi dat, dar știam că voi opri emisiunea și Clubul, dar nu puteam să îi spun asta atunci).

Ceea ce vreau să rețineți din această poveste este confiscarea politică a unor interese care da, sunt naționale, sunt extrem de importante pentru partea de economie agrară a României, fermierul din poveste nefiind nici măcar singurul arondat politic. Toți sunt. Au impresia că pot aranja lucruri, dar mai des ei sunt cei folosiți.

Ceea ce creează și o problemă (de fapt singura) exact în legătură cu Legea 51% despre care vreau să vă vorbesc astăzi și pe care o să o pricepeți altfel dacă ați citit povestea numărul unu și povestea numărul doi.

Ce e ok și ce nu este ok cu Legea 51%

Atunci când a apărut în Parlament ideea unei legi care să oblige hipermarcheturile să cumpere 51% produse românești, am criticat-o. Aia da, era și neconstituțională, încălca și libera concurență, riscam să ne mai ia și Comisia Europeană la șuturi. Eu promovez produsele făcute în România, dar asta nu înseamnă nici că trebuie să încălcăm regulile, nici că trebuie să cumpărăm produse proaste.

Deși hipsterimea de pe facebook a rămas blocată în ideea că Legea 51% obligă supermarcheturile să cumpere produse românești, legea care a ieșit din Parlament e un pic altfel. Ea obligă hipermarcheturile să aducă 51% din produse pe lanțul scurt alimentar, un instrument european dezvoltat exact atunci când comisar pentru Agricultură era Dacian Cioloș, un instrument de fapt de negociere cu puternicele rețele de hipermarcheturi care domină toate piețele europene, nu numai pe cea românească.

Sintagma lanț scurt nu se referă la o lungime geografică ci la un număr mic de intermediari.

Asta înseamnă, desigur, că dacă Kaufland sau Lidl vor dori să aducă laptele din Polonia sau din Argentina, de ce nu, nu au decât să facă asta, totul e să nu treacă laptele sau vita sau porcul prin foarte multe firme intermediare. Evident, producătorii locali sunt avantajați, dar șmecheria stă într-adevăr în norme.

Asta pentru că Legea nu prevede (nici nu are cum) pentru fiecare produs câți intermediari pot fi, ea trimite acest lucru la Guvern. Ceea ce dă Guvernului României posibilitatea să medieze exact între producători și supermarcheturi, să-i pună și pe unii și pe alții la masă, să-i facă să se înțeleagă astfel încât nici supermarcheturile să nu rămână goale, sau să vândă marfă proastă doar pentru că e românească, dar să ajute și să permită dezvoltarea unor lanțuri (scurte) de aprovizionare prin care produsele făcute în România să ajungă pe rafturile hipsterilor cu putere de cumpărare.

Cioloș a făcut de altfel și un joc foarte inteligent cu această lege și îl suspectez pe fostul comisar european, actual premier al României, că a și influențat lucrurile, astfel încât legea să fie adusă la forma corectă. Inițial Guvernul a dat un aviz negativ (pe forma inițială a legii) dar în mod cert Iohannis nu ar fi promulgat-o dacă Cioloș îi spunea că nu e ok.

În ciuda agitației infernale făcute acum de reprezentanții hipermarcheturilor și de hipsterimea urbană, Legea 51% este doar un cadru de negociere. Ceea ce e ok și era chiar necesar în condițiile evidente de oligopol din retailul românesc. Nu va da nimeni cu bomba nucleară în Carrefour, sau în Mega Image, dar discutând cu Guvernul cam cat de scurt va fi reglementat lanțul de aprovizionare pentru roșii, castraveți, carne sau lapte, hipermarcheturile abia pot stabili împreună cu producătorii orizontul de timp și decalitate în care unii să se organizeze, iar ceilalți să îi accepte, poate chiar să îi promoveze.

Corporatistul va coborî din turnul aroganței în grajdul țărănesc, iar țăranul va da cu mătura și va igieniza grajdul ca să nu-și murdărească nici corporatistul pantofii.

Acesta este cel mai bun lucru care se putea face în reglementarea așa-numitului comerț civilizat din România. În final (dar acest final va veni cam în doi-trei ani) această lege ar trebui să ducă la crearea unor locuri de muncă în fermele din România, adică la țară, exact acolo unde sărăcia e cumplită.

Nu, nu bunicile vor vinde roșii în hipermarchet, dar dezvoltarea fermelor țărănești va crea mai multe locuri de muncă decente pentru locuitorii satelor românești.

DAR!

Exact faptul că această lege dă posibilitatea unor negocieri prin nuanțarea regulilor pieței libere, este și cea mai mare vulnerabilitate a ei.

Suntem în România, remember?

Cioloș mai are poate cinci luni la Guvern. Apoi vor veni guverne politice, din alea de împart banii din taxe în funcție de carnetul de partid. La fel pot împărți și contractele cu hipermarcheturile, iar asta chiar e o problemă.

Bineînțeles că există riscul ca un guvern politic să negocieze cu o corporație mai mult decât lungimea lanțului, să negocieze chiar și numele producătorului care, pur întâplător, poate fi ăl din povestea numărul doi, sau altul, care s-a dat cu un partid ca să aibă și el un dialog cu cineva.

Trebuie să fim atenți la astea! Avem desigur un DNA eficient, dar DNA-ul nu e omniprezent.

Era nevoie de această lege, ea e chiar bună, dar asta cu condiția ca hipermarcheturile să o accepte, să creadă în ea, să se implice prin know-how, finanțare sau furnizarea de inputuri (acolo unde avem supra-producție ca în cazul laptelui) în dezvoltarea producției locale. Și, bineînțeles, cel mai important, hipermarketurile nu ar trebui sub nicio formă să accepte cârdășii cu baronii politici, locali sau centrali.

În România lobby-ul se numește trafic de influență, este reglemnatat de legea penală și așa trebuie să rămână.
PS Vă rog nu speculați pe marginea identității Corporației din povestea numărul unu sau a Fermierului din povestea numărul doi. Nu le-am dat numele pentru că discuțiile respective au fost off the record.