Cine are mai multă minte? Dragnea? Sau Internetul?

de Moise Guran

Sunt oameni care îi pot defăima pe alţii prin ton, atitudine şi civilitate. Sunt oameni care, atunci când înjură, o fac din ficaţi, şi sunt alţii care înjură şablon, ca un tic verbal, provenit în cele mai multe cazuri din sărăcia de cuvinte. Liviu Dragnea nu face parte din niciuna dintre aceste categorii. Lui Dragnea îi place să treacă drept un tip moale, ascuns după o mustaţă impresionantă, chiar dacă cei care îl cunosc ştiu că nu e deloc aşa. E un tip care, deşi poate negocia aproape orice, nu uită niciodată nimic, e calculat, răzbunător, genul de om care înjură în secret, să nu-l audă nimeni, acumulând în el tensiuni pe care le revarsă apoi, nu în înjurături, ci în lovituri mai grele şi mai letale. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe Băsescu, Geoană, Gabriel Oprea sau Victor Ponta. În ordinea asta.

Diferenţa dintre Liviu Dragnea şi un internaut orecare ce aduce cuiva o defăimare este că, în cele mai multe cazuri, internautul crede că e dreptul său la liberă exprimare să înjure, iar Liviu Dragnea crede că este dreptul său să-şi inventeze instanţe care să-l apere.

Ambii greşesc.

Ceea ce Liviu Dragnea se face că nu ştie, dar eu sunt convins că ştie, este că o înjurătură pe internet este la fel de gravă ca una pe stradă, la şcoală sau în Parlament. Instanţele au stabilit că şi Facebookul este spaţiu public, cu atât mai mult un blog, un site sau un ziar on-line.  

Defăimare, calomnie, insultă, înjurătură, spuneţi-i cum vreţi, diferenţele semantice şi juridice nu au o mare relevanţă şi, ca cetăţean trecut de o anumită vârstă, vă spun că incriminarea şi dezincriminarea penală a acestora au născut atât de multe războaie inutile în societatea noastră, încât, la un moment dat, s-a ajuns chiar la un conflict între Curtea Supremă şi cea Constituţională. Care, sigur, la nivel de decizii şi comunicate, nu s-a purtat cu înjurături, dar în spatele uşilor închise, cine ştie…

În final a rămas soluţia simplă, că dacă te supără cineva, îl dai în judecată şi gata.

Despre naţiunea noastră se spune că este extrem de creativă în materie de înjurături, iar subspecia oltenească a românului a ratat cu puţin premiul Nobel pentru Pace, în urma cugetării existenţiale – ce dai mă, nu ştii să-njuri? Înjurătura la olteni este, aşadar, un mesager al nonviolenţei, o cale de descărcare nervoasă ce altfel ar fi putut escalada în vătămări corporale şi chiar moartea victimei…

Din punct de vedere literar, defăimarea (a.k.a înjurătura lato sensu) a evoluat de la pudibonderia postbelică ‘tuţi, obţinut prin eliminarea primelor două litere din verbul pe care mă jenez oricum să-l pronunţ întreg la radio, la tv, sau să-l scriu pe blog, şi până la best-sellerul de internet gratuit „Suge-o Ramona„, dar care se poate găsi acum sub formă de carte tipărită şi la Humanitas, şi la Diverta, şi la Cărtureşti, ba chiar şi prin hypermarketuri.

În esenţă, să accepţi literatura, fie ea şi beletristică, ce defăimează explicit, chiar şi cu talent, te face un ipocrit din momentul în care te declari împotriva înjurăturii în viaţa reală, între oameni reali. Ei bine, eu sunt un astfel de ipocrit.

Vă mărturisesc că propunerea lui Liviu Dragnea nici nu m-a impresionat, nici măcar nu m-a mirat. Dacă, acum 20 de ani, o defăimare scrisă într-un ziar te putea aduce în faţa unui poliţist, şi eu chiar am fost o dată în faţa unuia într-o astfel de ipostază, azi, una postată pe facebook sau pe stradă te poate aduce în faţa unei instanţe civile ce poate decide că eşti bun de plată. De după-i celebra mustaţă, domnul Dragnea a clocit o lege care te-ar aduce în faţa unei instanţe administrative, ceea ce probabil nici nu va trece în veci de Curtea Constituţională.

Și asta nu pentru că libertatea de opinie îţi dă un drept să defăimezi, ci pentru că se amestecă prerogative administrative, cele executive cu cele judiciare.

(Sigur, se poate argumenta că şi CNA-ul este o astfel de instanţă şi sunt de acord, dar, în ciuda faimei sale, CNA-ul este o instanţă administrativă slabă. Televiziunile şi radioul se tem de CNA nu pentru că poate cenzura excesele unuia ca mine cu amenzile sale ridicole, ci pentru că poate retrage licenţe, poate opri instituţii, ceea ce în cazul internetului şi al opiniilor private de acolo este cvasi-imposibil.)

Ceea ce m-a impresionat însă în aceste zile, şi încă în cel mai negativ sens cu putinţă, a fost valul de injurii, stricto sensu, ce s-a revărsat dinspre internet spre domnul Dragnea după această propunere. Căci nu ştiu dacă ura clocită a liderului PSD este mai bună sau mai rea decât valul de ură revărsat de pe internet, sau dacă mintea domnului Dragnea este la fel de jos ca minţile însumate ale celor câteva de mii ce s-au repezit să-i zică de mamă, pe facebook, pe twitter, pe bloguri sau prin revistuţele on-line, antrenați de vreo câțiva trăitori din likeurile de pe facebook care le-au cântat în strună, într-un râs general, național și cam prostesc de … mamă ce i-am zis-o lui Dragnea… Pe bune? Ce i-ai zis spune ceva despre tine nu despre el, despre el spune proiectul ăsta.

Ceea ce mă înspăimântă este nivelul rudimentar al societăţii noastre, gradul scăzut de civilitate şi bun simţ, de la cel al userului anonim şi până la cel de lider politic, iresponsabilitatea manifestată lato-sensu, dar şi stricto-sensu, precum şi falsa impresie că, dacă eşti pe facebook şi foloseşti internetul, ştii care-i treaba, ai un nivel, o educaţie. 

Dacă s-a simţit cineva ofensat de ce-am scris acuma, să-i dea un like lui Dragnea pe facebook. Sigur mă voi simți… cumva, înjurat…