Singuri în fața marelui URS

de Moise Guran

În esență, implicarea unei mari puteri într-un conflict care nu are legătură cu granițele ei, trebuie înțeleasă la fel. Nici SUA, nici Rusia nu duc războaie de cucerire în zilele noastre, nici în Irak, nici în Siria, ba chiar nici în Transnistria sau în Iugoslavia. Tactica este una de destabilizare a unei zone mai mult sau mai puțin coerente, marea putere câștigând apoi, exact prin propria-i coerență, poziții sau interese din zona destabilizată. Și dacă, de exemplu, Crimeea poate fi considerată o zonă de graniță pe care rușii au cucerit-o, invazia Irakului și părăsirea lui prematură de către americani l-a transformat într-o zona incoerentă politic, o zonă tampon prin care Statele Unite au sperat să poată ține balansul între puterile învecinate acesteia. Cât au reușit nu mai e relevant, important acum este să înțelegem viitorul Republicii Moldova din perspectiva acelei experiențe.

De prin secolul al XVI-lea, Moldova și Țara Românească au fost în permanență zone tampon. Nu turcii ne-au ținut în subdezvoltare, așa cum mulți dintre români cred, ci faptul că incoerența politică internă a transformat acest teritoriu în câmp de cafteală și de jaf între imperii. De fapt, cu o scurtă întrerupere (scurtă la scara timpului istoric) de mai puțin de două secole între 1350 și 1550, teritoriul României a tot jucat rolul de zonă tampon de la Retragerea Aureliană și până la Unirea din 1859 (de fapt până la Războiul de Independență din 1877 și, mai exact, la proclamarea Regatului în 1881). Răscoale episodice, așa cum a fost și cea a lui Mihai Viteazul, nu au reușit să dea românilor suficientă coerență internă, astfel încât entitățile ce vor deveni mai târziu România să nu se fleoștească ori de câte ori apărea o amenințare la granițe. De altfel, mai mult Țara Românească decât Moldova a fost considerată zonă tampon strategică pentru otomani, până în secolul XVIII. Moldova întreagă, cu tot cu ceea ce numim azi Basarabia, s-a și dezvoltat mai bine și a fost și mai bogată decât Țara Românească până la afirmarea rusească și la spargerea ei în două entități (în 1812). Am impresia (dar asta e istorie contrafactuală și nu are valoare) că dacă Unirea de la 1859 ar fi găsit Moldova întreagă, probabil capitala țării nu ar mai fi fost la București.

Incoerența politică a persistat mult chiar și după formarea Națiunii Române, sau poate cristalizarea ei poate fi considerată a se fi făcut abia târziu, în perioada comunistă, dacă în 1940 Germania produce colapsul statului român prin Diktatul de la Viena (împărțind Transilvania fifty-fifty între România și Ungaria) prin aceeași tehnică a destabilizării pe care o aplică o putere mondială, după ce, în același an URSS ocupase Basarabia fără să tragă un foc de armă. Și dacă intrarea României în război împotriva URSS, un an mai târziu, poate fi considerată a fi fost o ripostă, intrarea în război alături de cel care diktase împărțirea Ardealului, ba chiar alături de cei care luaseră jumătate din Ardeal rămâne o imposibilitate logică pentru o națiune coerentă și unitară. Ca să mă înțelegeți exact ce spun, reacția Finlandei în al doilea război mondial este reacția unei națiuni coerente. A României nu!

(Într-un articol precedent m-am referit la greșelile lui Stalin, pe care Putin nu le va repeta. Cu un click pe aceste rânduri veți ajunge la un articol al Historia, din care veți înțelege că Stalin a rămas fidel promisiunii făcute României de a-i restitui integral Transilvania, în ciuda faptului că din punct de vedere tactic, atât România cât și Ungaria deveneau mult prea coerente pentru ocupantul sovietic, oricare dintre ele ar fi încorporat Ardealul.
Stalin a ignorat recomandarea de a face din Transilvania un stat independent, considerând răul mai mic lăsarea ei în granițele României. A avut dreptate cu Ungaria, care s-a și răsculat în 1956, dar s-a înșelat mult mai grav cu revolta României din 1968, dar mai ales cu o țară atât de mare devenită membru NATO în 2004. România și Polonia reprezintă probleme strategice uriașe pentru Imperiul Rus, oricum s-ar chema el. Peste timp, încercați să înțelegeți acum de ce Putin va sprijini orice mișcare de autonomie lărgită/independență/aroganță locală/spuneți-i cum vreți, în Transilvania. Înțelegeți mai bine astfel și Jobbik dar și politica lui Orban, chiar dacă acestea sunt instrumente în mâna lui Putin. Nu uitați, puterea mondială are doar interesul de a destabiliza acolo unde există coerență.)

România de azi și Rusia

Azi, cred eu, națiunea noastră este suficient de coerentă pentru a nu putea accepta ruperea teritoriului, chiar dacă avem alte incoerențe care ne fac susceptibili de a fi infiltrați și manipulați, prin intermediul unei clase politice slabe, de exemplu. Impresia mea este că multe dintre scandalurile astea de corupție au legătură cu Rusia (de aici și implicarea masivă a SRI, poate și a americanilor la nivel intell) chiar dacă mulți dintre oficialii români căzuți în plasa DNA erau doar lacomi, fără să știe neapărat cine le manipulează foamea de bani. Conștientă de coeziunea internă a națiunii române, Rusia se va concentra fie să o pună în conflict cu o altă națiune coerentă (Ungaria), fie să o manipuleze prin pârghii interne. O invazie ar fi ineficientă în zilele noastre, azi, dar la fel și în al doilea război mondial, România nu mai poate deveni ca întreg oblast, gubernie
sau republică sovietică, așa cum a fost, pe rând, Basarabia între 1812 și 1991. Din fericire, Rusia a găsit accesul spre Mediterana și mările sudice via Siria, iar strâmtorile și-au mai pierdut din importanța strategică. Manipulează cu succes Grecia, deci nu se mai justifică visul lui Petru cel Mare de a cuceri România și Bulgaria. Din nefericire pentru noi, Gurile Dunării își păstrează importanța lor.

Ucraina

Sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea… Este  deocamdată tot o zonă tampon, dar una mai puțin controlabilă de la Moscova decât a fost înainte de Maidanul de la Kiev. Ucrainienii sunt o națiune, dar coerența lor națională este mai slabă în zonele de est. Acolo majoritatea oamenilor se consideră ruși, nu ucrainieni.

Chiar dacă această hartă este depășită, rămân la părerea că al doilea target, după Crimeea, pentru Rusia este regiunea Odessa, care ar scoate din încercuire și Transnistria și ar readuce Rusia la gurile Dunării. Cum Rusia nu a reușit să facă o joncțiune pe uscat spre Crimeea, a construit un pod prin care a închis Marea Azov și este de presupus că a renunțat la scoaterea totală a Ucrainei de la Marea Neagră. Regiunea Odessa este însă altceva, importanța ei tactică și comercială fiind uriașă. Cred că doar buildup-ul de forțe NATO din Marea Neagră au amânat pentru moment ideea unui desant marin, combinat cu o forțare dinspre Transmistria care să ducă în final la transformarea Odessei într-un stat satelit al Kremlinului. Dar, poate tocmai de aceea, Rusia s-ar putea concentra în perioada următoare asupra Moldovei, mutând zona destabilizată pentru a putea fi manipulată între Prut și Nistru. Adevărata problemă ar fi nu atât
destabilizarea orașului Odessa, unde rușii sunt majoritari (cu o pondere chiar mai mare decât în Crimeea), ci exact Buceagul din sudul Republicii Moldova, care este un adevărat ghiveci demografic. Dar pentru asta trebuie destabilizată mai întâi Moldova. Ceea ce nu e deloc greu.

Republica Moldova

Din păcate Republica Moldova este de o înfiorătoare incoerență politică. Moldova a dovedit că nu se poate mobiliza nici în fața unei amenințări externe (așa cum a fost reactivarea URSS prin invadarea Crimeei) dar moldovenii rămân divizați chiar și în fața unei amenințări interne. Nu numai că popularitatea lui Igor Dodon face ravagii, dar adevărata problemă este că, deși reprezintă majoritatea, chiar dacă o majoritate spartă, liderii partidelor proeuropene sunt mult prea divizați de setea de putere, corupția, poate chiar și de oportunism, pentru a anula mișcările atât de calculate ale Rusiei.

Blocarea Chișinăului va fi probabil urmată de răvășirea lui și, ideal pentru planul Rusiei ar fi, desigur, izbucnirea unui conflict armat. Îmi amintesc că acum vreo zece ani, când am fost în Moldova, am rămas șocat de impresia generală a oamenilor de acolo că americanii vor avea grijă de ei. O chestie absolut naivă, similară credinței din România anilor 50 că vor veni americanii. Zici că Moldova este o icoană la care Obama se închină seară de seară și de care nu-l va lăsa pe Putin să se atingă. Este doar o formă de defetism specifică națiunilor incoerente această credință că cineva mai mare și mai tare va avea grijă de tine. Și dacă România tot mai are scuza NATO pentru această formă de lașitate încă prezentă și la noi, Moldova nu o are. Moldova nu e în NATO, Moldova are trupe străine pe teritoriul ei, are o infrastructură și o economie controlate direct de către Moscova și, s-a dovedit în recentul scandal bancar, Moldova e falimentară ca o căruță cu fân și la fel de ușor de aprins ca aceasta. Să nu fiu înțeles greșit, nu spun asta cu superioritate sau aroganță, țin mult la Moldova și mă dor aceste realități, dar, din păcate, cristalizată în anii comunismului în care de la Prut începea URSS-ul, conștiința națională a românilor rar îi include și pe românii de dincolo de Prut. Reciproca este valabilă. Din păcate otrava plantată în manualele de geografie și istorie din secolul trecut, acționează asupra generației dominante în România de azi.

Bâlbâiala românească, de ambele părți ale Prutului

Dacă mâine Moldova și-ar declara dorința de a se uni cu România, noi n-am ști cum să reacționăm. În cel mai bun caz am reacționa cu nepăsarea din 1991 (un moment istoric ratat în care România s-a grăbit să recunoască independența Republicii Moldova), în cel mai rău caz românii îi vor înjura pe moldoveni, suspectându-i că vor vize UE sau că vor să îi ținem noi în spate.

Decizia guvernului României de a acorda un ajutor de 150 de milioane de euro Chișinăului ajută, dar nu ne va face, nici pe noi, nici pe ei, mai deștepți. Acțiunile pacifice, pe termen lung, de tipul Tinerii Moldovei sunt o soluție, dar Moldova nu mai are timp. Duplicitatea Uniunii Europene în relația cu Moscova complică și situația Moldovei, dar și pe cea a României. La fel și indiferența și chiar lipsa de inițiativă pe toate fronturile a Statelor Unite. Bucureștiul nu pare să aibă nici măcar o strategie (politică) defensivă pentru situația destabilizării Republicii Moldova, dar să mai aibă și inițiative…

Lumea întreagă a rămas paralizată de uimire și de frică în fața agresivității și tupeului marelui URS, iar noi, români și moldoveni, suntem cam singuri în povestea asta. Poate, în loc să ne tânguim strategic, mai bine ne facem naibii un plan. Faptul că Rusia este acum ocupată în Siria reprezintă o fereastră de oportunitate. Nu va fi capabilă să se ocupe de Moldova mai devreme de stabilizarea militară de acolo, probabil undeva prin primăvară. Ceea ce se întâmplă acum la Chișinău este încă o pâine pusă la dospit, în așteptarea foametei și a falimentului național al Moldovei. Apoi, să nu uităm, ucrainenii au reușit cumva să oprească înaintarea rușilor. Asta e o altă chestiune importantă, căci Odessa este în Ucraina. Marele URS nu e infailibil. Are doar tupeu și se bazează pe paralizia ce o inspiră frica celorlalți. Pentru a putea bloca Odessa, ucrainenii, dar și moldovenii au nevoie de asistență militară și intelligence NATO. Deci? Cum procedăm? Sau nu e treaba noastră?