Bună creştere de salarii! Dar, dacă tot dăm bani ca şeicii, de ce mai avem miniştri?

de Moise Guran

În dorinţa sa de a fi prompt în reacţii, premierul Victor Ponta reuşeşte să fie precipitat. Avalanşa de fonduri nesperate ce vin la buget de la începutul acestui an are, mi se pare mie, o influenţă foarte proastă asupra guvernului României. Se ştie că cele mai bune decizii le luăm atunci când suntem limitaţi, când resursele reprezintă o provocare. Dimpotrivă, atunci când banii curg într-un mod neprevăzut, un lider riscă să se transforme într-un şeic generos, căruia i se poate părea un efort prea mare şi acela de a sta să-şi numere averile.

Într-o altă ordine de idei, guvernul Ponta este acum în situaţia din 2006-2007 a guvernului Tăriceanu. Acela a fost momentul în care Isărescu ne vorbea tuturor despre cât de dificil este managementul succesului.

Sunt câteva lucruri bune dar şi altele criticabile, ca să nu zic de-a dreptul proaste, în decizia guvernului de a majora cu 25% salariile în tot sistemul sanitar. În rândurile de mai jos aduc punctual argumente pro şi contra:

• Vorbeam de medici şi s-a ajuns la tot sistemul. E bine, pe de o parte, pentru că şi asistentele pleacă, nu numai medicii. Și ele deschid buzunarul, ba chiar, s-ar putea să-l deschidă mai des, fără a risca atât de multe precum un medic. Cadrele medicale cu pregătire medie au o mai mare flexibilitate pe piaţa muncii, îşi găsesc mult mai repede de lucru în altă parte atunci când decid să părăsească spitalul şi lipsa lor se simte la fel de acut în sistemul sanitar.
• Deşi are beneficii, decizia de a majora cu 25% salariile tuturor, iar nu numai pe cele ale medicilor, are, firesc, o seamă de neajunsuri: crează momentul psihologic pentru generalizarea creşterilor salariale în TOT sistemul bugetar (din punct de vedere numeric, numărul asistentelor este comparabil cu cel al dascălilor, în plus, liderii de sindicat din învăţământ, administraţie, poliţie se vor simţi datori să facă şi ei ceva);
• Pune în vârful piramidei salariilor din sistemul medical sume imense, comparativ cu cele de la bază, căci 25% din 200 de euro înseamnă 50 de euro, iar din 10 mii de euro înseamnă 2500 de euro;
• Nu rezolvă problema absenţei totale a cadrelor medicale specializate din oraşele mai mici (şi chiar din reşedinţele de judeţ); asta se poate corecta prin alocarea unor fonduri prin intermediul autorităţilor locale care, dacă vor (şi se justifică) ar putea acorda sporuri pentru a atrage medici în zonele lor. Desigur, asta înseamnă alţi bani, altă distracţie…
• Creşterea eşalonată pe un interval de timp (dublare într-un an şi jumătate în cazul nostru) e un lucru bun. Crează aşteptare, dar şi perspectivă, însă nu rezolvă o altă problemă… Cea a plicului cu bani. Și la acela tot eşalonat se va renunţa? Nu! Decizia Înaltei Curţi este fermă şi imediat aplicabilă. Ce spune Ponta, că medicii nu sunt funcţionari, are zero valoare juridică după această decizie. Deci, revenind, la plicuri se renunţă imediat, dar salariile vor creşte treptat. În căutarea unei soluţii de avarie s-a găsit cea cu legalizarea plicului. Unii medici s-au simţit ofensaţi. Ei nu vor plicuri! Deci, trag eu concluzia, nu vor nici liber profesionişti să fie! Vor să fie funcţionari? Da! Păi, atunci, ok, să fie funcţionari şi să primească doar salariu. Cred că se poate crea un sistem dual, în care unii să primească plicuri (legal, nu ca acum), iar alţii salarii. Dar un astfel de sistem ar fi subminat tocmai de creşterea anunţată cu procent general de 25% căci…
• Un procent inflexibil nu permite spaţiu de manevră unui manager de spital, nici autorităţilor locale, nici ministerului Sănătăţii. E aritmetică simplă şi cam asta au făcut toate guvernele noastre de până acum, bănuiesc eu fie din neştiinţă, fie din comoditate.

Soluţia era să crească cheltuielile salariale din sistem cu 25%, iar nu fiecare salariu cu 25%.

De ce? Pentru că şi medicii sunt diferiţi, nu sunt toţi la fel de săraci, nu sunt toţi la fel de pricepuţi. Dacă îi spui managerului de spital – uite, ai 25% cheltuieli salariale în plus el va avea variante:

1. Creşte toate salariile cu 25%. Treaba lui. Dacă spitalul e CAP, ca un CAP va funcţiona.
2. Un manager din Bucureşti poate alege să dubleze salariile rezidenţilor, altul din Cluj poate alege să le crească cu 60%, altul de la Iaşi poate decide că în oraşul său un rezident poate supravieţui cât e în specializare cu o sumă mai mică, să zicem cu un plus 40% la salariu. Poate la Târgovişte, unde numeroşi medici specialişti vin de două ori pe săptămână de la Bucureşti, managerul va decide să dea toţi banii ce-i vin suplimentar pe sporul de gardă, ca să îi facă să stea mai mult pe la Târgovişte. Sau, poate, la Severin, managerul va decide că vrea să-şi angajeze toate neamurile pe salarii mari, să nu dea nimic medicilor şi să mărească doar salariile asistentelor. E dreptul său să îşi fure comunitatea, să îşi bată joc de ea, dacă respectiva comunitate îl suportă, îl susţine şi îi permite asta.
3. Cum România se află, în număr de ani, mult mai aproape de comunism decât de acest tip de descentralizare meritocratică, tot soluţia creşterii fondului de salarii la nivel naţional era mai fezabilă decât cea a creşterii fiecărui salariu cu 25%. Desigur, pentru asta era nevoie şi de un minister al Sănătăţii, de un ministru care să balanseze creşterile în funcţie de nevoia generală a ţării, sau care putea pur şi simplu să împartă cei 1,7* mld lei, pe sume fixe, dar diferite pe categorie, de creştere salarială. De exemplu: cât are un rezident? să zicem 250 de euro… lui îi mai dăm o sumă fixă de 150 de euro. Cât are un secundar? să zicem 350 de euro… aoleu! îl depăşeşte rezidentul! Îi mai dăm 100, ca să facă 450. Cât are medicul primar? Lui îi creştem salariul cu o sumă fixă ce îl va ţine peste secundar, dar, inevitabil, creşterea lui va fi mai mică de 25%. Știu, merită mai mult, are perspectiva creşterii din nou la 1 ianuarie 2016 şi apoi la 1 ianuarie 2017… Desigur, şi acesta tot un sistem ceapist de salarizare este, dar e ceva mai elaborat. Presupune un pic de muncă, de efort la ministerul Sănătăţii. Nu dăm iarăşi bani din pix de la Bucureşti, ca şeicii, iar apoi ne mirăm că s-a dus dracu discuţia despre deficit, relaxare fiscală şi că ne critică Isărescu.

(*) Nu sunt convins că impactul pe buget e de 1,7 miliarde de lei. Pe care buget? Pe general consolidat? Adică am scăzut 40% sume ce se întorc din creşterea de salarii brute în bugetul de stat (imp. pe venit) şi în bugetul asigurărilor (CAS)? N-au fost foarte specifici în declaraţii. Pentru că dacă efortul bugetar e de 1,7 miliarde, atunci impactul e de doar 1 miliard, căci restul banilor se întorc pe altă uşă. Banii ăia nici nu pleacă fizic din trezorerie.  În multe cazuri se fac doar hârtii de compensare pentru ei.