Societatea românească încă n-a trecut examenul maturității
Am un bun prieten, instalator. E un instalator excelent, dar după 35 de ani de ghemuit pe sub chiuvete, în umezeală, artrita i-a făcut genunchii praf. Un instalator cu genunchii distruşi de artrită are nevoie mai mult decât un premier să se pensioneze, oricât de priceput ar fi. Cât a fost sănătos, a câştigat bani frumoşi şi şi-a permis să le ofere celor doi băieţi ai lui „tot ce aveau şi copiii de directori„. Dezinteresul lor pentru şcoală nu l-a alarmat prea tare că o să le plătească o facultate privată, s-a gândit el, nu mai trebuie să fie premianţi. Pe cel mare a încercat, după un Bacalaureat trecut la limită, să-l înveţe meseria lui, de instalator, dar nu a reuşit: când voia să-l ia cu el la treabă, băiatul dispărea cu prietenii. După o vreme, a renunţat. Cel mic i-a retezat-o din start: el nu vrea să-şi trăiască viaţa montând WC-uri, aşa că să-l lase în pace cu prostiile astea.
Acum, băieţii visează la emigrare, siguri fiind că în străinătate vor câştiga bani frumoşi muncind ceva, puțin, nu le e nici lor prea clar ce anume. Tatăl nu-şi poate permite să se oprească din lucru că până or emigra, trebuie să-i hrănească.
Altă poveste: Niște cunoscuţi ai mei au insistat să-şi ţină fata într-o facultate de management, deşi era evident că examenele sunt provocări prea mari pentru tânăra domnişoară. I-am întrebat, cu uşoară mirare, „Ce iese fata din facultatea aia?„. „Manager„, mi-au răspuns, revoltaţi de întrebare… nu era evident? Am insistat: „Ce, adică? Ce va face ea, ca manager, ce soi de firme vor avea nevoie de ea?„. „Orice firme„, mi-au răspuns. „În economia modernă, firmele nu mai sunt conduse de patroni, ci de manageri angajaţi pentru asta„, mi-au citat ei, presupun, dintr-un prospect al facultăţii care le înghiţea toate resursele.
Tânăra e acum angajată la un supermarket, după doi ani de stat acasă, ani în care chiar şi un job de secretară s-a dovedit un vis prea mare pentru ea. Ceea ce nu înseamnă că nu va ajunge într-o zi manager, depinde doar de ea, dar nu prea depinde de facultatea de directori pe care credea că a făcut-o.
Un alt puşti trăgea mâţa de coadă într-o facultate în care îşi plătea examenele. Mi-au povestit asta, cu şocantă mândrie, părinţii lui: „Toţi fac asta, așa e sistemu’. Oricât ai fi de bun, plăteşti„. Copilul era, carevasăzică, un student bun, dar un sistem nedrept îl obliga să-şi treacă toate examenele cu şpagă. Un unchi de-al lui, mecanic auto, s-a oferit să ia băiatul la el, să-l înveţe meserie. Omul voia să „crească” un urmaş căruia să-i lase atelierul şi nu înţelegea de ce pierde nepotul timp cu o şcoală care nu-l interesează. Familia băiatului s-a împotrivit: „Mecanic auto? E o meserie murdară, noi de-aia ne-am rupt de la gură, să umble cu mâinile-n ulei?„.
Tânărul e acum chelner, dar asta e cea mai mică problemă. Adevărata problemă este că lucrează două săptămâni într-un bar, două săptămâni în altul, dar în cea mai mare parte a timpului trăieşte pe banii părinţilor. Mai copilărește și el o vreme… până se lămurește care-i mersul.
Ca în fiecare an, Bacalaureatul stârneşte discuţii despre calitatea învăţământului şi despre relaţia între şcoală şi piaţa muncii. Concluzia unanimă, an de an, este aceasta: şcoala nu mai pregăteşte tinerii în meserii practice, motiv pentru care aceştia eşuează imediat ce dau piept cu viaţa. Faptul că în România, tinerii nu mai învaţă meserii este o realitate, dar prea puțin înțelegem și cauzele acestui fenomen.
Cea mai mare parte a meseriaşilor sunt oameni trecuţi de 50 de ani. Mediul privat, confruntându-se cu lipsa cronică de muncitori calificaţi, a luat iniţiativa înfiinţării şi finanţării de şcoli profesionale; există deja asemenea şcoli prin marile oraşe. Cu toate acestea, tinerii continuă să se agaţe de visul de a urma o facultate- orice facultate, cu orice preţ! şi să evite calificarea în meserii practice şi utile.
De unde vine această convingere, că trebuie neapărat să faci o facultate, indiferent cât de scumpă şi de inutilă ar fi ea? Cum a apărut ruşinea de a învăţa o meserie bună, de a instala weceuri sau de a umbla cu mâinile în ulei?
Culmea este că acest gen de mentalitate a fost transmisă copiilor tot de părinți. Bine, și de falsele valori impuse de bani, televiziune și agramați cu maybach, dar aceste valori s-au prăbăușit deja… și totuși, cei de care au peste 40-50 de ani vin, probabil din comunism cu monstruoasa mentalitate – „fă şi tu o facultate, acolo. Că munca e grea, tu eşti făcut să stai la birou„.
Din teama de a nu le fi consideraţi copiii „mai proşti ca alţii” pleacă ambiţia părinţilor de a-i împinge spre studii inutile, chinuitoare. Îi cresc de mici în speranţa că vor fi „manageri de multinaționale” sau că vor studia „relaţii internaţionale”, excluzând vehement ideea că ar putea deveni, pur şi simplu, strungari şi croitorese.
După ce copiii ajunşi adulţi rataţi le rămân în întreţinere, dau vina pe „sistem”: „eu n-am avut pile să-i găsesc un loc undeva, la un birou”
La rândul ei, societatea greşeşte. V-ați întrebat vreodată de ce oamenii i se adresează în mod frecvent cu „dumneavoastră” unui funcţionar şi cu „tu” (sau, cel mult, cu „dumneata„) zugravului în salopetă? Ceva nu e în regulă în acest comportament, nu credeți? De ce e meseriaşul inferior celui cu studii superioare?
De ce e meseria o ruşine? De ce un tâmplar nu e la fel de demn de respect ca un profesor? Nici o muncă nu e ruşinoasă, iar societatea are nevoie de toţi: şi de medic, şi de electrician. Un tânăr care nu reuşeşte să înveţe gramatica, dar repară cu îndemânare o maşină de spălat nu e un prost și poate nu va deveni niciodată filozof sau scriitor dar asta nu-l exclude de la titlul de înțelept al comunității sale.
De câțiva ani, Bacalaureatul, examenul maturității, cum i se mai spune, a devenit dramatic pentru numeroși tineri din România. Adevărul este că noi, societatea românească, n-am trecut încă examenul maturității.
