Ce sunt ligamentele şi cum pot duce ele la demiterea guvernului

de Moise Guran

Pentru cine nu ştie, ruptura de ligamente e o chestie foarte serioasă. Depinde însă de ligamente, că-s mai multe feluri. Şi mai depinde şi de om, de perspectivă, despre ce ai în plan în următoarele 45 de zile.
Vă spun din capul locului că îmi urăsc ligamentul încrucişat posterior de la genunchiul stâng, din cauza căruia de trei ani nu mai ştiu bucuria unui meci de fotbal decât de la televizor şi din tribună. Urăsc însă şi ideea de operaţie de ligamente, pentru care ai nevoie de şase săptămâni imobilizare la pat, urmate de o dureroasă perioadă de aproape jumătate de an de recuperare. Dacă eşti amator de sport, aşa cum eram eu acum trei ani, viaţa ta devine mai tristă fără operaţia de ligamente. Eşti nevoit să te retragi de la tenis la pingpong, de la fotbal la ciclism, de la baschet la nataţie.

Pentru un alergător, odată ce ţi s-au rupt ligamentele, activitatea competiţională se încheie. Dacă eşti sportiv profesionist, ori te operezi, ori mori de foame. Dacă, în schimb, eşti doar un sportiv amator, ca mine sau ca Ponta, iar în rest eşti angajat, sau patron, sau liber-profesionist, sau premier, mori de foame dacă te operezi, căci trebuie să stai în concediu medical minimum 45 de zile, dar poţi ajunge să stai şi şase luni. V-am spus, depinde de ligament, dar mai depinde şi de câtă toleranţă ai la durere, căci, aşa cum spuneam, recuperarea este lungă şi dureroasă.

Știu toate astea nu din Turcia, ci de la un eminent ortoped de la Municipal cu care m-am şi împrietenit de când, vorba lui CTP-ul, mă fugăreşte cu bisturiul să mă opereze de ligamente.

Ceea ce am vrut să vă spun cu acestă lungă introducere medicală este că operaţia de ligamente nu este obligatorie sau urgentă, poate fi doar oportună sau nu. Dacă nu te operezi, durerea trece destul de repede, dar rămâi cu o instabilitate a genunchiului ce nu-ţi mai permite să alergi fără riscuri.

Acum, fiecare om îşi preţuieşte sănătatea cât vrea el. La fel şi munca. La fel şi prestigiul public, la fel şi modul în care se ţine pe picioare. Alegând să se opereze în Turcia într-un moment în care ar fi trebuit să meargă în faţa procurorului DNA în România pentru a da explicaţii unor suspiciuni de corupţie, Victor Ponta şi-a creat câteva oportunităţi. Prima este aceea de a amâna cât de mult posibil un proces penal. La fel au făcut mulţi ca el, în timp ce ţipau în gura mare că ei vor să fie judecaţi, trăgeau cât puteau de timp, aşteptând… nu ştiu ce. O prescripţie, o decapitare a DNA, o modificare a Codului Penal cât eşti tu plecat din ţară, un aranjament, o invazie rusească… Nu ştiu!

În al doilea rând, Ponta îşi crează oportunitatea unui concediu medical prelungit, eventual urmat de o demitere din motive de sănătate. Deja Gabriel Oprea i-a preluat atribuţiile (ce-i drept, cu un mandat până vineri 19 iunie) şi va conduce guvernul până la revenirea domnului Ponta în deplinătatea facultăţilor fizice. În funcţie de operaţie delegarea lui Oprea se poate prelungi, dar, mare atenţie, delegarea nu se poate prelungi dincolo de data de 23 iulie, căci Articolul 110 din Constituţie prevede că Guvernul este demis dacă primul ministru nu îşi poate exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

Or, exact acesta este termenul de imobilizare la pat după o operaţie de ligamente. După acest termen, domnul Ponta ar trebui să reînveţe să meargă. Nu este exclus să îl vedem venind în cârje la şedinţele de guvern, dar, fără a face un proces de intenţie unui om suferind, nu mă pot abţine să nu observ că o plecare prin demitere pe motive medicale lasă totuşi mai deschisă (faţă de o suspendare sau o demisie) posibilitatea revenirii în politică a urmăritului penal Victor Ponta, asta, desigur, dacă se va dovedi nevinovat de faptele pentru care îl cercetează DNA-ul.