Dacă ar avea acord cu FMI-ul, omizile n-ar mai deveni niciodată fluturi
de Moise Guran
Întrebat în acest weekend dacă România ar trebui să continue într-un acord cu FMI, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a dat un răspuns uşor scăldat şi, cel puţin mie, îmi este greu să înţeleg dacă răspunsul a fost sincer sau nu.
Răspunsul a fost da, avem nevoie de FMI, căci, mai spune Isărescu, în condiţiiile unor reforme fiscale de o asemenea amploare, României îi va fi greu să convingă pieţele internaţionale că bugetul va rămâne echilibrat.
Adică, dacă vine FMI-ul şi zice, e ok, chiar dacă România taie TVA-ul, tot va reuşi să ţină deficitul sub control, atunci pieţele vor privi cu simpatie reforma fiscală din România, continuând să crediteze statul român.
Isărescu are în favoarea sa ultima analiză a Comisiei Europene, care consideră că anul viitor deficitul bugetar se va dubla.
Pe de altă parte, probabil guvernatorul BNR ştie că cei de la FMI nu vor fi în vecii vecilor şi amin de acord cu tăierile de taxe, dar, la experienţa sa, trebuie că Isărescu mai ştie ceva: FMI-ul este Bau-Baul perfect, el este folosit ca atare de toţi politicienii laşi, care nu au curajul să-şi asume răspunderea pentru măsuri economice ieşite din tipar. Victor Ponta probabil abia aşteaptă să mai vină FMI-ul şi să-i spună: aia n-o poţi face, aia e prea riscantă, stai cuminte, bagă-ţi minţile-n cap, am făcut noi o simulare aritmetică şi uite cam atât îţi mai rămâne din curajosul Cod Fiscal ultra-liberal… Deja Ponta a făcut un aranjament cu parlamentarii propriului partid, iar aceştia au scos tăierea accizelor din Codul Fiscal şi au modificat reducerea impozitului pe dividende.
Sunt semne clare că lui Ponta i s-a făcut frică, Isărescu ştie asta şi probabil şi FMI-ul ştie asta.
Atâta doar, din acest tablou cu oameni prudenţi şi înţelepţi lipsesc câteva detalii esenţiale. În primul rând, riscul de deficit este mult exacerbat. Nu că o spun eu, dar o dovedeşte execuţia bugetară pe primele patru luni. În al doilea rând, pieţele ţin cont mult mai mult de execuţia asta decât de ce zice FMI-ul. În al treilea rând, şi dacă ar mai creşte dobânzile… pe bune, cât ar putea să crească? În afară de asta, statul român se împrumută acum mult mai avantajos pe piaţa internă dar, şi cred că am ajuns la în al cincilea rând… statul român nu prea are nevoie de credit… că nu are sau nu ştie ce să facă cu banii.
În fine, mai e ceva, mult mai important decât toate aceste argumente, ceva vechi, ceva ce Ponta nu cred că ştie, iar Isărescu s-ar putea să fi uitat.
Nimeni niciodată n-a făcut şi nici nu va face politică economică de dezvoltare la braţ cu FMI.
De prin 1980 şi până azi, deci de 35 de ani, noi românii ne târâm din criză-n criză, iar ceea ce numim noi creştere economică reprezintă doar intervale de uşoară revenire, între două crize.
Țara noastră nu progresează la modul real pentru că de prin ‘70 România n-a mai avut o politică economică de stimulare a dezvoltării.
E drept că, aşezată pe credite masive şi într-un timing internaţional complicat, acea experienţă a anilor 70 s-a terminat prost pentru noi, dar că o fi fost făcut de un pictor penal, că şi l-o fi asumat un premier mitoman, Codul ăsta Fiscal este prima tentativă de ieşire din filozofia unei omizi târâtoare, din filozofia unei crize începute pe vremea când a raţionalizat Ceauşescu benzina şi energia, şi manifestată ultima dată acut în 2010, prin tăierea salariilor bugetarilor şi creşterea TVA-ului.
Nu zic că trebuie să aruncăm cu bani în aer, nu spun că deficitul nu trebuie ţinut sub control, trebuie să facem şi asta, dar haideţi, de data asta, să încercăm şi fără FMI. Ne-or fi ajuns 35 de ani de criză gestionată de FMI, haideţi să intrăm şi noi în filozofia de dezvoltare a unor oameni liberi.
Haideţi să nu mai fim omizi, haideţi să ne asumăm cel puţin riscul de evolua, aşa cum şi omizile o fac la un moment dat şi, ce să vezi, încep să zboare.
