Despre politică, trădare şi o amantă… Istoria nu iartă pe nimeni

În loc de orice comentariu vis-a-vis de evenimentele contemporane, am selectat pentru dumneavoastră câteva pasaje referitoare la conspiraţia, ce zic eu, roiului de viespi din jurul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din cartea lui Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din Romania; Revolutie şi Masonerie. Este o carte excepţională care adună mai multe surse, inclusiv unele militare, pentru reconstituirea unor evenimente din secolul XIX. Şi atunci, femeile erau importante în politica naţională, făceau politică şi în pat, dar şi în afaceri. În pasajele alese de mine, istoricul se referă la un personaj pe care nu îl veţi găsi în manualele de istorie, dar care, era să dea cu România de gard. Este vorba de Măria Obrenovici, amanta domnitorului, pe care mai multe surse o descriu ca fiind agent rus, dar despre care nu ştim cu siguranţă acest lucru. Am lăsat, de asemenea, integral scena arestării lui Cuza, din dormitor, de lângă amantă şi cu complicitatea acesteia.

Este păcat că oamenii politici nu prea ştiu istorie şi că, dacă ştiu, nu bagă niciodată la cap experienţele ei. Nu insinuez nimic, doar citiţi…

Textele de mai jos sunt copy/paste din carte, fără alte comentarii din partea mea. Intertitlurile îmi aparţin. Moise Guran

Corupţia, vulnerabilitate naţională

Arătam că în ultimii ani de domnie, Alexandru loan Cuza se afla sub influenţa totală a camarilei sale. Dimitrie Bolintineanu, un apropiat al domnului, numea aceasta „o camarilă de femei”, pentru că, deşi se compunea din bărbaţi, aceştia erau conduşi din umbră de femei, într-un context de complicitate suverană nu o dată legată „istoric” de domnitor: „După 2 mai (1864) avurăm o camarilă de femei. Curtea avea favoriţi, miniştrii aveau asemenea, prefecţii aveau asemenea, subprefecţii aveau asemenea; aceşti favoriţi erau uleiul care ungea roatele machinei regimului. Ieşiţi de sub orice control, într-un stat cu regim personal, membrii camarilei operau constant cu principalul instrument al oricărui grup de favoriţi: corupţia.”

Cuza ştia că va fi debarcat

Două evenimente au influenţat comportamentul naţiunii în noaptea de 11 februarie 1866. În Moldova, recolta fusese compromisă încă din primăvară, în urma unor inundaţii devastatoare şi venirea iernii produsese o lipsă acută de cereale. Afacerile cu grâne alterate luaseră amploare şi se înregistra deja începutul unei epidemii de scorbut. Consecinţele nefaste ale reformei agrare lăsaseră mare parte a populaţiei săteşti fără resurse, în al doilea rând, primul-ministru Nicolae Kretzulescu anunţase imposibilitatea de plată pentru lefurile funcţionarilor publici, iar la 26 ianuarie îşi prezentase demisia. După 4 zile, Alexandru loan Cuza respinge demisia lui Kretzulescu şi face una din greşelile fatale pe care le produc, de multe ori, conducătorii politici în preajma unor lovituri de stat: îi destituie pe generalii loan Emanoil Florescu şi Savel Mânu, singurii oameni forte din guvern.

Amanta lui Cuza şi prietenii ei rusofili 

Ministerul de Interne este dat primului-ministru, iar Ministerul de Război colonelului Alexandru Solomon, rival al maiorului Lecca. La un moment dat, în ianuarie 1866, conjuraţia a asociat brusc o serie de nume – Măria Obrenovici, generalul Florescu, colonelul Solomon şi, în ultimul moment, boierul moldovean Constantin Moruzi – unei alte conspiraţii. Toţi erau rusofili. Apariţia lui Moruzi, supus rus, la Bucureşti şi uşurinţa cu care a primit două lungi audienţe la Cuza i-au alertat pe liderii coaliţiei. Conform unei surse din rândurile serviciului de informaţii al partidei liberale, Cuza intenţiona să-l numească pe Moruzi prim-ministru. Între conspiratori, unul, Ion Ghica, a făcut greşeala să semneze cu Moruzi un acord privind dezmembrarea României şi alegerea lui Nicolae Rosetti-Roznovanu ca domn al Moldovei, sub control ţarist. Mesajul unei înclinaţii filoruse din partea lui Cuza a fost transmis rapid în Franţa, unde Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada l-au folosit pentru a întări demersul lor. Pericolul unei intervenţii ruse, precum şi eşuarea negocierilor pentru schimbul între Veneţia şi Principate, l-au readus pe Napoleon al III-lea la sentimente mai bune faţă de români.

Monstruoasa Coaliţie şi Masoneria dâmboviţeană

(Adunarea Populară de pe Dealul Mitropoliei, februarie 1866)

În timp ce, la Bucureşti, liderii coaliţiei hotărâseră noaptea loviturii între 8 şi 9 februarie, în Franţa se desfăşura un întreg arsenal de negocieri de salon pentru acceptarea contelui de Flandra pe tronul României. Dar, ca şi în cazul alegerilor din 1859, planurile politicienilor români, care lansau cu încredere nume de prinţi şi pretendenţi, nu aveau la bază un accept confirmat al acestora. Contele de Flandra nu avea nici o intenţie să ocupe tronul României, deşi provenea dintr-o familie cu veche tradiţie masonică, iar Alianţa Israelită Universală sprijinea această alegere. Ruda sa, prinţul Ernest al II-lea de Saxa-Coburg-Gotha declarase în 1857: „Datoriile unui suveran sunt acelea ale unui mason. Lojele sunt deasupra statului, deasupra bisericii. Suveranii sunt francmasoni prin naştere”.

Poate din acest motiv, Filip nu era agreat de nici o cancelarie europeană. Culmea ridicolului — în insistenţa cu care mizau liderii români pe el, de şapte-opt ani — este că acest prinţ de sânge era nepot al regelui Ludovic Filip din Casa de Orleans, rivală a lui Napoleon al III-lea la tronul Franţei! Disperat, Brătianu s-a deplasat la Nisa pentru a negocia cu fostul domn, Barbu Ştirbey. Curtea era acum influenţată de mareşalul Randon şi de prinţul Ney care pledau pentru un domn pământean din familia Bibeştilor. Asta însenina, din nou, ruperea Unirii.

Lovitura de stat nu a putut fi dată în noaptea de 8 spre 9 februarie, deoarece Nicolae T. Orăşanu, jurnalist şi poet satiric, reuşise să afle unele amănunte şi îl înştiinţase pe domnitor. Cuza nu a reacţionat, fiind convins că, după anunţul făcut prin Mesajul Tronului din noiembrie 1865, va putea abdica în luna mai 1866.

(Bal la Palatul Şuţu)

La 24 ianuarie 1866, când se împlineau şapte ani de la alegerea sa în Tara Românească, balul nu a mai fost organizat la palat, din cauza refuzului protipendadei de a participa, şi s-a dat la reşedinţa familiei Suţu. Cu această ocazie, Cuza s-a întâlnit, din nou, cu Constantin Moruzi şi a asistat la performanţele lirice ale amantei sale în La Favorite, scene d’opera chantee par Mme Mărie Obrenovici. După toate probabilităţile, la acea dată, Măria Obrenovici fusese deja atrasă în conspiraţia împotriva lui Cuza. Este, la prima vedere şi din punct de vedere personal, cea mai mare trădare. Ulterior, s-au căutat explicaţii asupra acestei incredibile atitudini şi s-au găsit surse în cumpărarea cu bani (Carada), în răzbunare (varianta Elena Doamna), în presiuni din partea familiei sale (Catargiu). Ţinând cont de natura legăturii sentimentale dintre Alexandru Cuza şi Măria Obrenovici, precum şi de faptul că, după detronare, l-a însoţit pe fostul domnitor în exil, îndrăznesc să enunţ o altă ipoteză, care mi se pare plauzibilă în contextul începutului de an 1866. Din biografia lui Eugeniu Carada şi din cea a Elenei Cuza, se desprinde, la un moment dat, ideea subtilă a asasinatului, „împotriva acestor planuri de ucidere erau însă soldaţii şi ofiţerii care intrase(ră) în complot.”

Nu avem date asupra acestei soluţii extreme, dar ştim că domnitorul era păzit de agenţi ai Poliţiei în timpul escapadelor sale nocturne, de teama unui atentat. Nu este exclus ca motivul cel mai solid care o putea face pe Măria Obrenovici să-şi “trădeze” iubitul să fi fost teama de o îndepărtare a lui Cuza prin asasinat. Oferindu-i-se soluţia emigrării împreună cu bărbatul iubit, ea a acceptat să-i salveze viaţa, printr-un gest colaboraţionist.

De ce s-a implicat Armata? Dar chiar s-a implicat?

Totuşi, liberalii radicali nu au renunţat şi au reluat, cu şi mai multă hotărâre, pregătirile pentru lovitură. Conducătorul acţiunii „a fost C. A. Rosetti”. El convoacă liderii coaliţiei şi stabileşte, împreună cu aceştia, componenţa Locotenenţei Domneşti care urma să preia conducerea statului după detronarea lui Cuza: generalul Nicolae Golescu (liberal radical), Lascăr Catargiu (conservator) şi colonelul Nicolae Haralambie. Sunt aleşi ofiţerii care trebuiau să-l aresteze pe domnitor: căpitanul Anton Costiescu, căpitanul Alexandru Lipoianu, căpitanul Constantin Pillat, locotenentul Anton Berindei, locotenentul Manolescu. Ei erau sprijiniţi, în interiorul Palatului, de comandantul gărzii din acea seară, locotenentul Mălinescu. Aşa cum am arătat, toţi erau francmasoni. Măria Obrenovici primeşte misiunea să-l ţină pe domnitor la jocul de cărţi până noaptea târziu, pentru a fi asigurată prezenţa certă a acestuia în Palat, ştiut fiind că acesta obişnuia să iasă, deghizat, în oraş. Spre înşelarea vigilenţei Poliţiei conduse de Alexandru Beldiman, Măria Rosetti organizează o recepţie în noaptea de 10 spre 11 februarie, la care alţi membri ai conjuraţiei aveau şi ei misiunea „a ţine la joc de cărţi până tîrziu pe funcţionarii şi ofiţerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată”.

Ion Ghica pune la dispoziţie trăsura sa pentru transportarea lui Cuza şi, împreună cu soţia, invită conspiratori şi fideli ai domnitorului la un concert al violonistului rus Wieniawski. Costache Ciocârlan, un om de acţiune, avea misiunea să adune aproximativ 4 000 de cetăţeni care să producă în piaţa Palatului o manifestaţie menită să simbolizeze voinţa poporului de a-l detrona pe Alexandru loan Cuza. La ora 16.00 a zilei de 10 februarie, militarii – Haralambie, Kretzulescu şi Lecca – s-au întîlnit, în secret, acasă la Candiano-Popescu: „Aici s-au hotărât cele din urmă dispoziţii în privinţa mişcării, fixîndu-se ceasul eşirii trupelor din cazarmă la orele 2 noaptea, sub pretext că se va face un marş militar”.

Noaptea arestării – 11 februarie 1866

În seara respectivă, domnitorul a cinat singur cu Doamna Elena, în jurul orei 19.00, în Palat reuşeşte să pătrundă Gheorghe I. Dogărescu, tânăr angajat în redacţia gazetei „Trompeta Carpaţilor”, care îi înmânează domnitorului un mesaj din partea directorului Cezar Bolliac. Acesta îl înştiinţa că „patru mii de oameni înarmaţi de la cazarma Malmaison vor năvăli în palat pentru a-l sili să abdice de pe tron, când la o anumită oră din noapte se vor trage clopotele de la toate bisericile din oraş”. Bolliac avea informaţia de la locotenentul August Gorjan din Batalionul de Vânători, care asigura paza Palatului. Uşor alarmat, Cuza îl cheamă pe colonelul Haralambie, dar acesta îi dă asigurări că oraşul este liniştit. Totuşi, domnitorul îi cere lui Lecca să dubleze garda Palatului şi îl convoacă pe prefectul Poliţiei, Alexandru Beldiman.

În raportul pe care îl dă Beldiman domnitorului intră toate informaţiile produse de conspiratori pentru a le înşela vigilenţa: bal la liberali, concert la conservatori, linişte în mahalale, program de somn în garnizoană. Totuşi, pentru orice eventualitate, dar perfect încadrat în mentalităţile balcanice, Beldiman dă ordin să fie tăiate frânghiile de la clopotele bisericilor din oraş. Ocoleşte Biserica Kretzulescu, aflată în vecinătatea Palatului, crezând că aşa de aproape nu vor avea curajul conspiratorii să acţioneze. Chiar în clopotniţa Bisericii Kretzulescu se afla un punct de observaţie al oamenilor colonelului Dimitrie Kretzulescu. La plecare, Beldiman este condus afară din Palat de căpitanul Mălinescu pentru ca acesta să se asigure că Alexandru Cuza nu iese îmbrăcat cu hainele acestuia. Sub acoperirea ordinului dat de Cuza, maiorul Lecca aduce Batalionul de Vânători în spatele palatului, în timp ce Costache Ciocârlan şi câţiva oameni ai săi de acţiune se ascund şi aşteaptă în clădirile dinspre grădina Cişmigiu. Este adusă, în grabă, Măria Obrenovici care, împreună cu grecul Sachelaridis, cartofor înrăit, îl ţin pe Cuza la jocul de wist până târziu în noapte.

În sfârşit, înainte de ora 02.00, trupele militare se pun în mişcare, deşi colonelul Haralambie începuse să oscileze în urma „întrevederii cu Alexandru Cuza”. 

Trupele colonelului Dimitrie (Mitică) Kretzulescu ocupă poziţii în piaţa Palatului. Echipa de ofiţeri pătrunde în Palat şi trece la arestarea unor membri ai Camarilei care locuiau în incintă: Nicolae Pisoschi, lordache Lambrino şi Baligot de Beyne. Echipa urcă apoi la apartamentul domnitorului. Se cunoaşte acum că, după ce s-au retras de la jocul de cărţi, Cuza şi Măria Obrenovici au împărţit aceeaşi cameră, în apartamentul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii soţului ei şi ai amantei, asistaţi de camerista franceză Florentine. Acest triunghi conjugal, la nivelul Tronului şi sub acelaşi acoperiş al Palatului Domnesc, este probabil partea cea mai urâtă a nopţii de 11 februarie.

Scena abdicării, sau finalul penibil al unui erou

Avem toate motivele să credem că Măria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii să poată pătrunde nestingheriţi. Bănuielile asupra valetului Ştefan, din serviciul lui Cuza, s-au dovedit ulterior neîntemeiate. După o altă variantă, ofiţerii ar fi ridicat uşa din ţâţâni, băgând săbiile pe dedesubt şi săltând-o. Operaţia pare şi anevoioasă şi zgomotoasă, în dormitorul princiar au pătruns, înarmaţi, căpitanii Costiescu, Lipoianu şi Pillat. Unul dintre ei i-a pus revolverul la tâmplă şi l-a trezit din somn. Cuza avea pistoalele sale pe noptieră, dar nu a apucat să le folosească. Dialogul s-a purtat între căpitanii Costiescu şi Pillat, şi Alexandru loan Cuza. Lipoianu şi-a scos „mantaua şi a acoperit-o pe Măria Obrenovici, pentru a se putea îmbrăca”. Ea a fost condusă de acelaşi ofiţer, pe jos, până acasă. Reconstituirea discuţiei între ofiţeri şi domnitor este reprodusă de regulă în aceiaşi termeni, în mai toate evocările:

„— Ce doriţi? — întreabă Alexandru Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri, ce stăteau cu revolverele întinse asupra lui.

— Am adus abdicarea Măriei Voastre – răspunse îndrăzneţ căpitanul Costiescu – şi vă rog s-o iscăliţi.

— Nu am condei şi cerneală la îndemână – răspunse Alexandru Cuza, ţinut departe de masa unde-şi avea revolverele sale.

— Am adus noi tot ce trebuia — răspunse unul dintre cei trei conspiratori.

Stăpânindu-se, după întâia clipă de uimire şi încredinţat că Măria Obrenovici se putea îmbrăca, în linişte, la spatele unei pelerine de ofiţer, începu a cerceta atent pe ofiţerii nerăbdători, „cărora nu le plăcea o prea mare întârziere”.

— Nu am masă – spuse, în cele din urmă, Cuza, liniştit şi fără a se grăbi.

— Mă voi face eu aceasta – răspunse repede căpitanul Pillat, aplecându-şi umerii pentru ca spatele său să fie la îndemână domnitorului” 362.

În jurul orei 04.00, evenimentul era consumat. Documentul abdicării fusese conceput de Ion Ghica şi C. A. Rosetti şi avea următorul conţinut:

“Noi, Alexandru loan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11(23) Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenente Domneşti şi a Ministerului ales de popor.”

(Actul de abdicare semnat de Al. Ioan Cuza)

 Evacuarea lui Cuza… Tot Armata îl putea salva. Domnitorul, însă, a refuzat

La ieşirea din Palat, garda este obligată să facă stânga-mpre-jur pentru a nu-l recunoaşte pe domnitor şi pentru ca acesta să nu poată face apel la vreunul dintre militarii cunoscuţi. Este urcat în trăsura lui Ion Ghica şi dus de Costache Ciocârlan la reşedinţa sa conspirativă, în momentul punerii în mişcare a echipajului, Lecca „trage un foc în aer” destinat să-i anunţe pe politicienii aflaţi la hotelul Hugues şi care urmau să formeze guvernul. Cu acest foc de revolver se declanşează şi circul, de-acum obişnuit, al obiceiurilor dâmboviţene: „În piaţa Teatrului Naţional fusese adus Regimentul l de infanterie «comandat de Saegiu» care, neştiind pentru ce era adus şi ce trebuia să facă, întreabă pe colonelul Anastasie Călinescu, ce trecea întâmplător pe acolo, în fuga calului: «Ce, nu ştii? L-au făcut pe Cuza împărat» – răspunse colonelul. Saegiu, când aude, trage sabia şi strigă: «Trăiască împăratul!». Soldaţii îi răspund cu urale”

Comicul acestei situaţii nu se termină aici, deoarece strigătele militarilor, aclamând alegerea lui Cuza ca împărat, sunt interpretate de unii istorici drept ovaţii ale mulţimii, „voinţa naţiunii”, manifestaţie de entuziasm la adresa Locotenentei Domneşti. Este consemnată şi reacţia colonelului Haralambie, care fusese încredinţat că populaţia susţine acţiunea, dar nici unul din cei patru sau cinci mii de manifestanţi nu apăruse în piaţă. Alexandru Beldiman a aflat că, în piaţă, odată cu apariţia membrilor noului guvern, colonelul Haralambie s-a răstit la C. A. Rosetti: „Unde e poporul care promiseseşi că va veni să ia parte la răsturnarea lui Cuza-Vodă?!”

Doamna Elena primeşte dreptul de a-l vedea la Cotroceni şi, pe drum, este oprită de colonelul Solomon: „Înştiinţaţi pe Măria Sa că armata nu se solidarizează întreagă cu conjuraţii şi că un singur cuvânt aşteaptă de la Domnitorul lor, spre a-l reîntrona.”

După cum am văzut, Cuza a refuzat. În ziua de 13 februarie, Alexandru loan Cuza a părăsit Bucureştii, abandonându-şi soţia şi copiii. Măria Obrenovici l-a urmat pe un traseu separat. La Braşov, cei doi amanţi se declară, la hotel, soţ şi soţie. A fost, fără îndoială, o mare pasiune a acestui bărbat de stat pentru o femeie de lume, dar care lasă o pată ruşinoasă pe chipul Domnitorului Unirii. Plecată pe urma lor, împreună cu copiii, Elena Cuza îi caută disperată pe traseul Braşov-Viena, găsindu-i, până la urmă, în capitala Austriei.

Triunghiul conjugal se reface acolo, Măria Obrenovici — una dintre acele femei fatale din istoria României — grăbindu-se, în scurt timp, să-l înşele pe Cuza cu unul dintre favoriţii lui, un anume Constantinovici, căruia îi naşte şi un fiu.Oricât ar părea de epice insistenţele pe relaţia sentimentală între Alexandru loan Cuza şi Măria Obrenovici, trebuie să constatăm că ea a influenţat comportamentul politic al Domnitorului şi a contribuit substanţial la căderea lui.

(Soldaţi ruşi în Bucureşti, 1877)

Dacă vom reuşi vreodată să avem acces la arhivele istorice ale Rusiei şi vom avea confirmarea numeroaselor zvonuri care o plasau pe Măria Obrenovici în agentura ţaristă, atunci înseamnă că se înregistrează primul caz de infiltrare a spionajului rusesc la nivelul de conducere al ţării, în secolul următor, iar acest fenomen va influenţa decisiv soarta României.