Retrospectiva ultimilor 20 de ani

de Moise Guran

Au trecut 20 de ani. DEGEABA zice Sorin de lângă mine, încercând să mă ajute să găsescu un titlu pentru o ediţie specială. 20 de ani RATAŢI spune Laurenţiu, ca de obicei, mai radical. E greu să găseşti un cuvânt pentru a defini exact aceşti 20 de ani. Mie FRUSTRARE mi se pare cuvântul cel mai potrivit. Aşa cum veţi vedea în seara asta (22 decembrie 2009) am optat pentru titlul lui Laurenţiu. Are o muzicalitate mai bună şi e ceva mai expresiv. N-au trecut chiar DEGEABA cei 20 de ani, dar noi ca naţiune puteam face mult mai multe şi sunt de acord că am excelat în a RATA şansele istoriei. Textele postate în continuare reprezintă suportul beta pentru emisiunea din 22 decembrie 2009. O retrospectivă economică a ultimilor 20 de ani. Mai puţin ultimii cinci. Ne-am oprit în 2004 pentru că ultimii cinci sunt prea proaspeţi în memoria publică şi prea dezbătuţi în campania recentă. L-am auzit azi pe Liviu Mihaiu la radio spunând ceva înfiorător de adevărat. Reproduc aproximativ – “acum 20 de ani ne omoram unii pe alţii. Bun, păi şi în campania asta electorală ce dracu am făcut? Nu cumva acelaşi lucru? Doar că fără arme”
Foarte corect! Progresul acestor 20 de ani e poate mare dar e frustrant de mic în comparaţie cu potenţialul pe care l-am fi avut. Măcar de-om învăţa ceva util pentru următorii 20.

HABAR N-AVEAM CÂT NE VA COSTA DEMOCRAŢIA
1990 – 1992

de Laurențiu Cristian

În România anului 1990 liberatatea se savura. Mai marii acelui moment au priceput repede cât costă borcanul cu miere al economiei, dar au preferat să întreţină iluzia unui trai mai bun cu costuri impresionante.
Greaua Moştenire a lui Ceauşescu însemna de bine de rău o rezervă de 3,7 miliarde de dolari, dar aceşti bani au fost pur şi simplu spulberaţi în primele luni ale anului 1990, într-un efort de reinventare a conceptului public de ALIMENTARA.
Imediat s-a redus săptămâna de lucru la cinci zile, s-au vândut locuinţele de stat către chiriaşi la preţuri modice şi s-au mărit salariile. Pentru că ţara abia ieşise din era lipsurilor, producţia a fost dirijată către piaţa internă concomitent cu accelerarea importurilor. Problemele aveau să apară însă repede. În România preţurile erau fixe iar valuta, atât de talentat spulberată de primul guvern al României libere, era obţinută greu din exporturi în general subevaluate. La acea vreme conceptul de curs de schimb era pur teoretic. Leul nu putea fi schimbat decât la valutişti, căci pe plan extern leul nici nu exista. În mod firesc în 1990 exporturile s-au redus aproape la jumătate în timp ce importurile au urcat cu 30%. Pentru cei 8 milioane de angajaţi ai ţării era însă viaţă mai bună căci guvernul a crescut salariile pe medie cu circa 12% şi chiar aveau ce să cumpere cu banii respectivi – jelibon şi blugi piramidă, de la turci.
Fericirea a durat însă doar 9 luni. În noiembrie 1990 Guvernul Roman demarează prima liberalizare a preţurilor din România. Era abia prima treaptă din cinci – liberalizarea mărfurilor aduse din import.
A doua liberalizare urmează în aprilie 1991 iar românii încep să înveţe un cuvânt nou – inflaţia. Un conceput cam gol de conţinut pentru publicul larg, care avea să devină inamicul public numărul unu vreme de 15 ani. Vocabularul usual se îmbogăţeşte apoi cu alte cuvinte noi – privatizare, restructurare, şomaj, investitori, privatizaţi şi … tranziţie. O tranziţie către ceva confuz, greu de descris chiar şi de către conducători. Populaţia descoperă că democraţia asta anunţată la televizor e cam dificilă şi apar imediat nemulţumirile. Inflaţia în 1991 ajunsese la 170% şi economia se prăbuşie cu 13%. A apărut şi o nouă categorie socială: cea a şomerilor.
La vârful ţării se manifestau forţe antagonice. Guvernul Roman, care se pregătea în 1991 de câteva reforme dure este doborât sub presiunea minerilor veniţi la Bucureşti.
În loc este pus Guvernul tehnocratului Stolojan, adus să administreze sărăcia până la alegerile din toamana lui ’92. Economia a continuat să scadă iar preţurile s-au triplat într-un singur an. Guvernul s-a limitat la a evita prăbuşirea. Stolojan a reuşit totuşi să recapitalizeze băncile de stat aflate în faliment prin celebra naţionalizare a valutei. Aceasta s-a făcut prin măsuri administrative. Cursul valutar era fixat la un nivel foarte redus iar toţi cei care aveau valută în bănci au fost nevoite să schimbe la acel curs nerealist. A fost o măsură controversată, dar fără ea România intra în încetare de plăţi deşi nu apucase încă să facă cine ştie ce datorii externe. Când Stolojan şi echipa lui au părăsit Palatul Victoria în rezerva valutară a ţării erau doar 29 de milioane de dolari.

PĂCĂLEALA UNUI CAPITALISM ORIGINAL
1992 – 1996

de Laurențiu Cristian

După 1992 România intră într-un adevărat paradox economic. Premierul Nicolae Văcăroiu se dovedeşte timid în reforme, reticent în privatizări. Este cel mai conservator guvern din toată perioada de după 1989, o echipă ce încearcă să treacă la economia de piaţă conservând întreprinderile de stat cu pierderi, cărora le finanţează producţia deşi acestea nu mai au clienţi şi produc pe stoc.
Atent să nu-i fure cineva ţara, Văcăroiu începe privatizările prin cuponiade.
Deşi nevoia de investitori străini apare ca un deziderat strategic, iniţiativa privată rămâne în faza de butic la colţ de stradă. Se discută totuşi foarte mult despre investitorii străini şi se poartă chiar discuţii cu Audi, Mercedes, Exxon sau Total pentru a veni cumpăra fabrici din România. Cu excepţia apariţiei Daewoo la Craiova nu prea se concretizează mari afaceri. Ca dovadă între 90 şi 96, românia a reuşit să atragă investiţii străine de doar un milliard de dolari.
Investitorii cu greutate veneau şi plecau, preferând Ungaria, Cehia şi Polonia, unde opţiunea politică pentru capitalism nu rămâne doar o vorbă în vânt. În a doua parte a guvernării Văcăroiu începe totuşi să se nască o clasă nouă în societatea românească – este momentul unor potenţaţi români, ridicaţi pe legături politice. Motorul lor de creştere îl reprezintă creditul luat de la băncile statului. Peste nu mulţi ani acest gen de credit avea să prăbuşească în lanţ băncile de stat, culminând în 1999 cu falimentul celei mai mari bănci din sistem – Bancorex.
Obsesia politică a guvernului a fost creşterea economică. O cifră pe care politicienii chiar au obţinut-o ignorând însă reguli de bază ale economiei libere. Însă era ceva în neregulă cu această creştere. Inflaţia era foarte mare. În ’93 s-a atins recordul de creştere a preţurilor – 256%. În măruntaiele economiei era de fapt totul putred. România producea, însă nu avea cui să mai vândă. Fără bani din vânzare, companiile nu plăteau la rândul lor furnizorii şi se formau astfel lanţuri uriaşe ale datoriei, numite arierate. Bani blocaţi, de fapt bani inexistenţi. În condiţii normale economia s-ar fi blocat, dar în loc de reformă guvernanţii au venit cu cea mai păguboasă soluţie – au dat drumul la hârtii. Când statul nu mai avea cu ce să plătească pensii şi salarii tipărea bani. Guvernul jongla cu soarta oamenilor căci preţurile creşteau mult mai repede decât salariile şi cu cât creştea numărul hârtiilor aruncate în economie, cu atât românii erau mai săraci. În 1996 salariul era de 157 de ori mai mare decât în 90, dar preţurile crescuseră de 350 de ori. Puterea de cumpărare se înjumătăţise. Iar o perioadă şi mai grea abia urma.

INEVITABILA RECESIUNE
1996 – 2000

de Ionuț Văcaru

În toamna lui 1996 Emil Constantinescu a reuşit să câştige preşedinţia României şi l-a numit pe Victor Ciorbea în funcţia de prim-ministru. Exuberanţa sosirii lui Constinescu la Cotroceni s-a risipit destul de repede, pentru că în anul imediat următor economia a intrat în picaj. Prima guvernare de dreapta după mai bine de 50 de ani nu a acceptat în nici un caz minciuna producţiei pe stoc iar industria a intrat în proces de restructurare sub presiunea FMI. 1997 a fost anul care a marcat intrarea României în a doua recesiune de după Revoluţie, una mai cruntă, mai fermă şi, aşa cum avea să se dovedească ulterior, de mai lungă durată. Guvernul Ciorbea a început imediat cu concedieri masive în rândurile personalului de la marile combinate industriale şi, mai ales de la regiile miniere. Căderea PIB-ului cu peste 6% în 1997 era însă mai degrabă o recalculare firească a potenţialului real al economiei româneşti. Era inevitabil şi, prinicipial, semnele erau bune căci investiţiile străine erau în sfârşit stimulate să vină în România.
Dar nici o minune nu se petrece peste noapte iar guvernanţii de atunci ai României aveau să afle pe propria piele cât de vulnerabilă era ţara. La doar câteva zile de la investirea guvernului Ciorbea are loc primul atac speculativ asupra leului. Rezervele BNR erau infime iar ţara era dezarmată, pe punctul de a intra în incapacitate de plată. Dolarul a sărit în decurs de câteva zile de la 3000 de lei până aproape de 10 mii de lei.
Situaţia era explozivă – somajul creştea, preţurile au sărit numai în 1997 cu 155%, iar guvernul a crescut taxele pentru a susţine ce mai putea fi salvat din economie. Pentru că un rău nu vine niciodată singur, în 1998 pieţele internaţionale de capital sunt şi ele zguduite de criză, ceea ce întârzie intrarea mai serioasă a investiţiilor străine în România.
În aprilie 1998 salariul mediu net atinge pentru prima dată valoarea de un milion de lei, o sumă cu multe zerouri, dar cu o valoare reală de doar 88 de dolari.
În decembrie 1998 Guvernul Ciorbea intră în criză politică, o criză în interiorul coaliţiei de Guvernare. Ministrul Transporturilor de atunci, Traian Băsescu, cere demisia premierului, ameninţând cu ieşirea de la guvernare. Victor Ciorbea demisionează în martie 1998 şi este înlocuit cu Radu Vasile. Guvernul Vasile măreşte din nou taxele în vreme ce economia continuă să piardă în 1998 alte 5 procente.
Pe acest fond încep marile falimente bancare. Credit Bank, Bancoop, Banca Agricolă, Banca Albina şi în final şi Bancorex, pică una după alta, căci oligarhii construiţi pe credit în anii precedenţi nu mai returnează sumele împrumutate. Statul îi despăgubeşte parţial pe deponenţii persoane fizice, dar mii de firme private mici rămân fără bani şi falimentează. Totuşi creşterea preţurilor în 1998 încetineşte la 60% şi economia începe să se stabilizeze. Din 1999 au început să apară primele semne ale ieşirii din criză, scăderea economică fiind de doar 1,2%. Totuşi, problemele nu s-au terminat atât de repede. Inflaţia, de 45,8% era în continuare o problemă, iar şomajul care creştea în mod constant încă din 1997 a atins vârful în 1999 cu o rată record de 11,8%. Guvernul Radu Vasile nu a rezistat decât un an şi jumătate, postul de premier fiind preluat la sfârşitul lui 1999 de Mugur Isărescu. Dupa trei ani de înăsprire haotica a fiscalitatii, 2000 a fost anul unei reforme fiscale bazate pe relaxare. Taxele pentru exporturi au fost anulate, impozitul pe profit care ajunsese la 38% a fost redus la 25%, iar TVA-ul a scăzut de la 22% la 19%. Salariul mediu real era de 100 de dolari, inflaţia de 40,7%, iar rata şomajului de 10%. La finalul anului 2000 Emil Constantinescu si-a predat mandatul, lăsand Romania cu o creștere economică firavă, de 1,8%, după o perioadă de trei ani de recesiune majoră.

REŢETA SIMPLĂ A UNEI RELANSĂRI DIFICILE
2001 – 2004

de Irina Munteanu

Obosiţi de tranziţia către capitalism, sătui de sărăcie şi ne mai înţelegând exact ce li se întâmplă, românii îl aduc din nou la Cotroceni pe Ion Iliescu la finalul anului 2000. Acesta îl trimte la Palatul Victoria pe Adrian Năstase, care face un guvern puternic, bine susţinut în parlament, dar care preia o ţară cu moralul la pământ. Deşi construieşte un guvern politic, Năstase cooptează în echipa sa numeroşi tehnocraţi pe care îi va propulsa mai apoi şi politic, acordându-le funcţii şi putere în partidul de guvernare. Obiectivele majore ale perioadei sunt aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană iar Năstase invită din nou experţii FMI să acorde asistenţă României. Aceştia sunt de acord cu măsurile de protecţie socială promovate de guvernarea de stânga dar pun o singură condiţie – salariile însumate ale bugetarilor nu trebuie să depăşească 5% din PIB. Acest lucru induce o frână puternică pentru toate salariile din economie, lăsând un avans serios creşterii de productivitate. Ca efect imediat cursul de schimb dă tendinţe de stabilitate şi Banca Naţională este cea care începe să cumpere agresiv valută pentru a induce aprecierea euro. Nu de alta dar, întors la Banca Naţională, Mugur Isărescu păstrează stimularea exporturilor între obiectivele de bază. În paralel BNR se pregăteşte de ţintirea inflaţiei, obiectiv aflat încă în contradicţie cu măsurile de stimulare a creşterii economice. Începând din 2001 Produsul intern brut reintră pe un traiect de creştere agresivă cu 5,7% în primul an, 5% în 2002, 4,9 în 2003, culminând cu un neverosimil 8,3% în 2004. În acelaşi an România este acceptată în NATO şi imediat investiţiile străine directe explodează. Inflaţia intră în acelaşi timp sub 10%. Banca Naţională pregăteşte convertibilirtatea totală a leului şi de la finalul anului 2004 leul este lăsat să se aprecieze. În următorii doi ani cursul euro avea să scadă de la 4,2 până la 3,1 în 2007. Şomajul scade permanent coborând sub 6% la finalul mandatului lui Adrian Năstase. Totuşi perioada respectivă nu poate fi caracterizată ca fiind una de explozie a nivelului de trai este restricţionat de acordul cu FMI. Totuşi salariul real în dolari se dublează urcând spre 200 de dolari la finalul perioadei. Abia din 2003 când românilor li se permite treptat accesul la credite de consum nivelul de trai înregistrează o creştere, în ciuda faptului că salariile urcau mult mai lent. Guvernarea Adrian Năstase păstrează însă lumini şi umbre. Din ultima categorie fac parte privatizările controversate ale marilor companii naţionale din domneiul energetic. Distribuţiile de gaze şi Petromul devin în sfârşit proprietăţi ale unor investitori străini, dar contractele de privatizare au clauze păguboase iar sumele încasate de stat nesemnificative.