După 20 de ani…

de Irina Munteanu

Nu aveam mai mult de 7 ani. Venea Crăciunul, îmi cumpărasem brad, dar nu asta mă făcea să tremur şi să sar de bucurie. Nu, nici măcar conştiinţa că de mâine, de poimâine, sau peste câteva săptămâni avea să fie diferit. Dar o vedeam pe mama, o vedeam cu ochii în lacrimi într-o explozie de bucurie cum nu văzusem până atunci şi ştiam, chiar dacă mintea mea de copil de clasa întâi nu înţelegea exact de ce, ştiam că trăiam un moment istoric. Ceauşescu plecase şi asta era bine. Pentru mine măcar pentru că plecase sursa admonestărilor de la şcoală. Tovarăşul preşedinte, nu domnul preşedinte – cum greşit mă exprimam eu – fugise de teama oamenilor. Şi atunci, după zile în care ştiam că în Timişoara şi Bucureşti fuseseră ucişi români, ai mei au avut curajul să strige pe scară: suntem liberi! Eram liberi pentru prima dată şi eu simţeam că asta aşteptam de când mă născusem.

Acum bunicul putea spune cuvinte urâte regimului, iar bunica putea să îndrăznească să nu se mai teamă că o să fie aruncată în toiul nopţii din casă. Acum mama nu trebuia să mai poarte discuţiile trimestriale cu directorul de la spital care îi spunea că dacă tatăl ei nu tace, ea o să îşi piardă locul de muncă. Dar tot ce înţelegeam eu din toate astea era că nu mai trebuia să îmi fie frică. Nu trebuia să mă mai întreb de două ori dacă ceea ce spun e bine, nu mai eram corectată când spuneam România în loc de Republica Socialistă România sau Moş Crăciun în loc de Moş Gerilă şi simţeam că familia mea e, în sfârşit, liniştită. O linişte ciudată căci, dacă îmi aduc aminte, ziua de 23 ne-a găsit ascunşi pe toţi după canapeaua din sufragerie, îmbrăţişaţi, eu, mama, sora mea şi prietenii de la 1 şi de la 2. Era o strângere de inimă, dar aveam siguranţa că peste toate astea o să vină şi pacea şi o aşteptam încrezători chiar şi când soldaţii au urlat pe scară să stingem luminile, chiar şi atunci când am auzit elicopterele survolând şi mai târziu când au început să şuiere trasoarele.

Şi au mai fost zile dificile. Am văzut pentru prima dată oameni morţi la televizor şi figurile lor m-au urmărit până târziu în noapte şi adânc în somn. Am văzut-o pe mama aproape leşinând de groază când gloanţele au început să pocnească iar glasul surorii mele de 15 ani nu s-a mai auzit pentru câteva minute. Am înţeles că puteam să mor când, cu proaspăt cumpărata sorcovă, am fost nevoită să mă ascund după o maşină căci se trăgea. Eram cu bunicul şi mă uitam curioasă în ochii lui întrebându-mă de ce nu ne temem atunci când oamnii ţipau în jur. Pentru noi era linişte. Şi am suferit doar pentru că nu am putut arunca artificii pe geam pe 24 noaptea. Un sacrificiu mic pentru ceea ce înţelesesem eu că era libertatea dobândită. Aveam 7 ani la Revoluţie. Mulţi ar spune că nu ştiu nimic din ce a fost atunci şi au dreptate. Nu mi-am pus niciodată întrebările pe care oamenii mari şi le-au pus: cine trage şi de ce, e regizată sau nu. Cumva am realizat că, probabil, nu voi trăi să aflu adevărul. Am priceput însă esenţialul. Am obţinut ce am vrut, LIBERTATEA, şi nimeni nu are dreptul să spună acum că era mai bine atunci.

Pentru că pâinea dată cu raţia şi nu la cantina săracilor nu face diferenţa şi pentru că existenţa unui Becali sau a unui Vanghelie nu mă face să cred că democraţia e rea. Nici măcar faptul că am avut de ales între Băsescu şi Geoană. Nici măcar faptul că nu îmi permit decât un concediu pe an şi că mama mea bugetară are după 25 de ani de muncă acelaşi salariu ca mine. Nimic nu justifică dorinţa de a trăi fără să poţi gândi. Dar bănuiesc că, pentru cei care îndrăznesc să spună că ar vrea comunism din nou, asta nu ar fi o problemă.