Tragedia unei Germanii automutilate

de Moise Guran

Am lăsat printre ultimele cărţi necitite din opera lui Lucian Boia „Tragedia Germaniei 1914-1945”. M-au atras mai mult altele, nu din alt motiv, dar în acest weekend am citit-o pe aceasta. Este un eseu istoric în care, interpretând faptele, dl. Boia sugerează inevitabilul celui de-al Doilea Război Mondial, pornind de la tratatul de la Versailles, de la frustrările germane şi, mai ales, de la dezastrul economic al Republicii de la Weimar. Desigur, toate acestea sunt realităţi istorice, discutabilă este doar concluzia că aruncarea Germaniei interbelice în braţele unui Hitler era sau nu evitabilă.

Am observat că un recent comentariu al meu, legat de intransigenţa monetară a Germaniei din zilele noastre şi similitudinile cu intransigenţa Franţei de după Versailles, a produs unele controverse pe blog.

Există, mi se pare mie, o prejudecată, dar una propagată printre istorici (și, de la ei, către profanii ca mine), cum că pretențiile uriașe de despăgubiri impuse Germaniei după Primul Război Mondial, au distrus economic această țară și au provocat, în final, Al Doilea Război Mondial. Este clar că există o legătură directă de cauzalitate între economia șubrezită a Germaniei din 1919, hiperinflația (cea mai mare cunoscută vreodată în istorie) de după război, dar și între prăbușirea din timpul Marii Depresii și ascensiunea naziștilor lui Hitler.

Este incontestabil, de asemenea, și faptul că pretențiile în special ale Franței de după Primul Război Mondial au fost prostești, au amplificat frustrarea și dorința de revanșă a națiunii germane care își dorise războiul în 1914 (au fost chiar manifestații de stradă) și nici nu înțelesese cum de l-a pierdut în 1918, iar pe aceste frustrări economice și politice s-a cățărat Hitler, în 1933. Este, așadar, incontestabil rolul (dar indirect al) Franței în ascensiunea lui Hitler.

Totuși, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă Germania ar fi avut un comportament onest față de ea însăși, așa cum s-a întâmplat după Al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi făcut un soi de grevă a foamei, tocmai pentru a nu plăti despăgubirile respective. Și nici nu le-a plătit atunci, ci mult mai târziu, manevra a reușit, dar prețul a fost acela al propriei alienări de la un parcurs istoric sănătos.

Despăgubirile (cu tot cu partea transformată mai târziu în bonduri prin planul Dawes) au fost stabilite la 33 de miliarde de dolari, imediat după război (1921), neplătite oricum până în 1923, când francezii ocupă Bazinul Ruhr, rediscutate de comisia Dawes în 1924, reduse la 26 de miliarde în 1928 prin planul Young, suspendate de la plată în 1931 și anulate total în 1932. Germania plătise doar 4-5 miliarde de dolari (suma exactă este și astăzi controversată).

Oricum ar fi, sumele plătite de Germania drept despăgubiri de război între 1921 și 1932 sunt prea mici pentru a fi provocat dezastrul economic de până în 1924 și de după 1928 (care a culminat în 1932).

Mi se pare mie că lucrurile au stat altfel și, în recent publicata și la noi Stăpânii Finanțelor (Liquat Ahmet), am văzut altfel detaliile economiei Germaniei. Inflația de după primul război mondial a fost de fapt întreținută de autoritățile germane, într-o tentativă de autovictimizare care trebuia să arate aliaților că Germania se sufocă sub uriașele reparații de război impuse.

Relansarea de după 1924 a fost facilitată de împrumuturile americane și de reforma făcută de Reichsbank-ul lui Hjalmar Schacht, același personaj care demisionează de la Reichsbank în 1930 pentru a reveni la cârma economiei germane, odată cu ascensiunea lui Hitler. Succesul planului său de investiții în infrastructură a ridicat Germania nazistă economic și militar (de exemplu șomajul a scăzut, în cinci ani, de la 6 milioane de oameni, la doar un milion), l-a făcut pe Hitler un lider iubit care a avut acordul națiunii sale în expansiunea agresivă în Europa Centrală și de Est și, că neamțul de rând a știut sau nu, nu contează, a avut acordul națiunii sale, inclusiv pentru crimele comise de către regimul politic și militar nazist.

Revenind la eseul profesorului Lucian Boia, concluzia mea este că tragedia Germaniei, incontestabilă de altfel, a avut unele episoade hilare, de automutilare, de victimizare, politicile economice ale Republicii de la Weimar fiind, în unele cazuri, tentative teatrale de sinucidere care da, au lăsat sechele grave.

Tragedia Germaniei din perioada 1914-1945 este tragedia unui deținut care se automutilează pentru a obține clemența, iar după ce planul îi reușește, rămâne cu câteva doage lipsă de la cap. Începe să-i omoare pe alții, de unde nu rezultă că vina este doar a celor care l-au închis inițial, cât mai ales a sa, pentru că s-a automutilat.

Oricum, și germanii, dar și aliații (mai puțin rușii) au învățat mult din această experiență. După Al Doilea Război Mondial, Germania s-a relansat economic, chiar dacă ocupată, regăsindu-și în decenii de muncă pe brânci drumul spre o expansiune, dar de data asta, doar economică, pașnică, fără a uita vreodată vina crimelor pe care le-a provocat dezlănțuind Al Doilea Război Mondial.

Datoriile stabilite în 1929, prin planul Young, au fost plătite (în fapt, doar partea care ține de împrumuturile americane din 1923) în 2010, de către Angela Merkel, un politician care da, astăzi domină Europa, o Europă unită altfel decât în planurile lui Hitler și, uite, o Europă care a înțeles că unitatea presupune politici comune și chiar un sacrificiu al intereselor germane, atunci când e vorba de sufocarea țărilor partenere.

Trecerea Băncii Centrale Europene la dobânzi negative dovedește faptul că Germania de astăzi preferă un sacrificiu necesar pentru ceilalți, unei periculoase auto-mutilări de tip weimarian.