Educaţia lor şi indolenţa noastră
de Moise Guran
Sub nicio formă nu vreau să găsesc scuze cumva acelor profesori care le cer părinților bani de la obraz pentru cadouri, acelora care-i umilesc pe copii pentru că părinții nu vor sau nu pot să cotizeze sau, cel mai grav, acelora care bagă mâna în fondurile strânse de părinți pentru hârtie igienică, detergenți sau pentru paza școlii. Acestea sunt fapte penale și trebuie imediat reclamate la parchet. Nu inspectoratelor, nu ministerului ci direct procurorilor.
Aș vrea totuși să privim acest fenomen al demascării corupției din școli în ansamblul său și să încercăm să ne imaginăm ce înțelege un părinte de la țară din celebra frază cu ai vrut școală de fițe atunci ai cumpărat și șpăgile la pachet. Poate că părintele respectiv are și el copilul la școala din sat, poate că nu-i place faptul că școala din sat nu are toaletă, poate ar vrea să-și știe copilul în siguranță și educat de niște dascăli care își dau interesul, dar în mod sigur n-a dat bani pentru fondul clasei sau al școlii, iar dacă de 8 martie copilul său i-a dus doamnei flori, acestea erau de acasă, din grădină. Dar ce ar trebui să înțeleagă din acest scandal doamna învățătoare de la școala din sat? Ea este în cele mai multe cazuri suplinitoare, nu are loc la titularizare pentru că nu are de unde da șpăgi la inspectorat, nu-i decontează nimeni transportul, iar cretă, carioci și alte materiale didactice și le cumpără din salariul său, minim pe economie. Probabil, auzind perorația învățătoarei șpăgare, doamna de la țară se întreabă, Dumnezeule, dar câți bani primesc ăștia de la oraș?
România este o țară în care sunt mai multe țări, dar scandalul acesta al corupției din educație are legătură cu noi toți și cu toate țările din România în care trăim.
El este și despre comunitățile mari și bogate pe care legea nu le lasă să-și plătească direct, decent și în funcție de performanțe dascălii copiilor lor, este și despre contrastul dintre salariile acestor dascăli și cultura urbană a șpăgii disimulate în cadouri de fițe, este și despre pârghia politică a inspectoratelor școlare ce manevrează fondurile acestor comunități călcând în picioare destine și formând generații ce înțeleg corupția ca pe un fenomen firesc, dar în același timp acest scandal este și despre primăria rurală care poate transferă bani pentru turla bisericii din sat, dar nu are suficienți pentru o toaletă la școala sătească, despre primarul pe care îl obligă legea să le dea bani asistaților social deși îi știe exact pe cei care îi lasă imediat la crâșmă, dar nu poate plăti un salariu mai mare unui profesor bun pentru a-i educa pe copiii din sat.
Folosind argumente ipocrite, televiziunile de la noi au tentația de a face din acest scandal fie o vânătoare de vrăjitoare în care toți dascălii sunt hoți, fie un catalizator pentru lupta de clasă într-o Românie în care bogătanii plătesc cu cadouri notele copiilor lor proști, în timp ce copiii deștepți ai proletarilor sunt umiliți de dascălii șpăgari pentru că n-au bani să le ia cadouri.
Ambele variante maschează o realitate mai simplă și mai crudă. Adevărul este că nici în România rurală nici în România urbană nu ne mai interesează suficient de câtă educație primesc copii noștri, iar școala lor a devenit o altă chestie care trebuie bifată. Copilul nu mai merge la școală pentru a se forma ca om, noi părinții îl trimitem doar pentru că trebuie. La fel cum trebuie lăsat ceva la doctor, la fel cum trebuie plătită rata la bancă sau întreținerea de luna asta. Captivi într-un prezent mult prea continuu, ne-am amputat gena ambiției pentru un viitor mai bun pentru ei, pentru copiii.
