Chiar ne îndreaptăm către o altă ordine mondială, dar una foarte diferită de ce ar fi vrut Rusia

Moise Guran

Deși, din punct de vedere istoric, războiul din Ucraina nu iese complet din matricea conflictelor prin proxies (prin intermediari) purtate frecvent de URSS și SUA în secolul trecut sau de alte puteri înainte de secolul XX, ajutorul militar masiv acordat acum de țările occidentale Ucrainei și mai ales determinantul acestui ajutor conturează un alt model de apărare a păcii, diferit de cel de până acum, care a constat în amenințarea directă și/sau amenințarea nucleară – dacă dai, dau, dacă mă ataci cu bombe nucleare, te atac și eu cu bombe nucleare!  Determinantul ajutorului pentru Ucraina este simpatia la scară foarte largă a cetățenilor din țările democratice față de țara agresată și opoziția activă față de agresor. Fără acest fenomen, probabil politicienii (cu excepția celor din SUA) nu s-ar fi implicat atât de mult în apărarea Ucrainei, acceptând costuri militare uriașe, inflație, recesiune, toate până la urmă pentru prezervarea propriei securități, dar fără costuri umane pentru țările lor. N-ar fi logic să ne imaginăm acest tip de intervenție, constând în suport militar, logistic, informativ și umanitar, reglementat prin tratate internaționale? Nu vi se pare probabil ca astfel de tratate, semnate după războiul din Ucraina, să fie baza unei alte arhitecturi de securitate care să păzească pacea într-un alt mod decât cel pe care îl știam până acum? Într-un articol din 4 ianuarie 2022, anticipam faptul că Putin va ataca Ucraina și explicam de ce el urmărește nu numai o invazie, ci și schimbarea ordinii mondiale. Pare că totul i-a ieșit… exact pe dos. Ordinea mondială chiar se schimbă, dar altfel decât ar fi vrut Putin. 

La 11 luni de la începutul războiului, trei sferturi din populația Europei susține Ucraina, iar suportul pentru NATO și apartenența la UE a crescut. Rar vezi un astfel de consens, în orice democrație.

Poate nu face toată lumea legătura între asta și faptul că pare din ce în ce mai probabil ca un număr de țări NATO importante să ia luna aceasta decizia de a transfera Ucrainei tancuri grele și (cine mai știe ce tip de) armament care să permită acestei țări invadate să conducă contraofensive în urma cărora să-și elimbereze teritoriul. Bineînțeles că are legătură – așa cum spuneam, voința populară este determinantul cel mai important al deciziilor politice. Pe de altă parte, alegerile intermediare din SUA au arătat în primul rând că deciziile lui Biden (despre care se credea că vor aduce democraților o catastrofă electorală) se bucură de suportul larg al publicului american.

Pe de altă parte, livrarea de tancuri occidentale reprezintă ultimul dintr-un număr de pași mai mici, dar foarte bine calculați, prin care țările occidentale, conduse de SUA, au prevenit transformarea războiului din Ucraina într-o conflagrație mondială sau într-una nucleară. Mai întâi au transferat muniție și armament defensiv (antitanc și antiaerian, drone și armament de producție sovietică), apoi artilerie avansată, iar acum vor transfera armament ofensiv (tancuri, poate și avioane de luptă în viitor). 

Rusia a simțit acest plan în mai mulți pași, dar târziu. A amenințat cu folosirea armelor nucleare de fiecare dată când s-a trecut la pasul următor, dar în locul unui răspuns echivalent (dacă dai cu bomba nucleară, dăm și noi cu bomba nucleară), așa cum s-ar fi întâmplat în epoca Războiului Rece, a primit asigurări mult mai credibile de intervenție directă a NATO, cu arme convenționale, împotriva trupelor ruse din Ucraina. Iată, armele nucleare devin mai puțin utile, de vreme ce un agresor nu le poate folosi dacă are convingerea că o forță convențională copleșitoare îl va scoate din luptă imediat după aceea. Amenințarea lor își pierde mult din conținut și, probabil, vom vedea în anii următori și o schimbare a atitudinii Coreei de Nord.

Dacă ar fi anticipat acest curs al războiului, credeți că Rusia ar mai fi invadat Ucraina? Eu cred că nu. Credeți că, de exemplu, China nu ia în calcul o posibilă astfel de evoluție, în cazul în care ar invada Taiwan? Baletul făcut acum de China pe scena internațională, vis-a-vis de războiul din Ucraina arată că mai degrabă da, China devine treptat mai puțin belicoasă, iar experiența ucraineană ar putea păzi pacea hăt-hăt, la mii de kilometri depărtare.

N-ar fi păcat ca aceste modele de apărare a păcii să nu fie trecute în tratate internaționale? Evenimentele ultimului an ne arată, de fapt, cum ar putea deveni lumea un loc mai bun, cu mai puține războaie, în deceniile următoare. Noi facem acum lumea în care vor trăi copiii și nepoții noștri și e altfel decât cea pe care am primit-o de la părinți. Poate de aceea mulți oameni mai învârstă nici nu se pot despărți de ideea că „Rusia trebuie respectată pentru că e periculoasă”. 

Soluția de mâine nu cred că mai este extiderea NATO (deși Ucraina ar merita să intre) dincolo de niște limite care ar putea risca un conflict fără soluție în interiorul NATO (vezi Grecia și Turcia) ci o poziționare pentru apărarea păcii care implică intervenții logistice ferme în favoarea unui stat agresat și o intervenție militară convențională garantată împotriva unui stat care ar utiliza primul arme nucleare. 

O arhitectură de securitate bazată pe acești doi piloni ar fi de fapt o înnodare cu parteneriatele pentru pace inițiate de NATO în anii 90, duse însă acum la un nivel mult superior de implicare. În acest moment nu NATO, ca organizație, ci mai multe țări membre în nume propriu trimit ajutor militar Ucrainei. Dar dacă ar exista de exemplu un stoc de arment și muniții, reglementat ca atare, și care ar fi în mod garantat imediat disponibilizat în favoarea unui stat agresat, oare n-ar crește gradul de preîntâmpinare al unei agresiuni? În acest moment NATO are stocuri de armament prepoziționate și planuri de intervenție doar în cazul agresiunii asupra unui stat membru. De ce n-ar constitui astfel de stocuri și în apărarea unui stat din afara NATO, dar fără implicarea operațională a militarilor alianței decât în cazul unui atac nuclear?

Oare nu avem în față o soluție viabilă pentru o pace de durată? Mie mi se pare că într-acolo ne îndreptăm și că așa va arăta lumea în următoarele decenii. Desigur, NATO rămâne o structură politică, în care fiecare stat membru își alege gradul de implicare, așa cum este și acum, iar asta complică lucrurile, dar asta e democrația și la fel trebuie să rămână. Desigur, din nou, nu orice stat poate fi ajutat, căci o victimă se poate transforma într-un monstru agresor (vezi cazul suportului militar acordat de SUA Iranului, înainte de Revoluția Islamică) și acesta este motivul pentru care și acum aliații sunt reticenți în a transfera Ucrainei rachete cu o rază prea lungă – de unde știm în ce se va transforma Ucraina odată înarmată? Desigur, pentru a treia oară, mai contează pentru un model de succes și dacă Rusia este sau nu înfrântă în Ucraina, dar asta nu contează de fapt atât de mult, căci, în cazul, din ce în ce mai improbabil, în care totuși Rusia câștigă războiul, aliații abia ar învăța din greșeli și ar putea perfecționa acest model de intervenție fără implicare militară directă. 

Așa cum agresiunea lui Hitler din 1939 a dus la o nouă arhitectură de securitate mondială care, bună, rea, a păstrat pacea pentru 70 de ani și a permis evitarea unor noi conflicte mondiale, la fel, nebunia lui Putin de acum poate schimba lumea pentru cine știe câte decenii. În istorie, nebunii au rolul lor, dar meritele aparțin înțelepților care reclădesc după ei. Mai important chiar decât o nouă și mai solidă structură internațională de securitate este faptul că populația planetei ajunge, în urma unui astfel de tragic eveniment, să prețuiască mai mult pacea, să conștientizeze că războiul nu e un film de la cinema și că armatele profesioniste, reduse numeric dar bine antrenate și echipate, sunt, așa cum spuneau romanii, o infrastructură vitală, una pentru pace.

Foto: Rangpl | Dreamstime.com