Războiul cu virusul va continua, dar regional. Cam 60-70% din România riscă să repete milimetric vara anului 2020
Moise Guran
Manualele de istorie consemnează data de începere și pe cea de terminare a unui război, fără detaliile care ar reda nesiguranța trăită de oameni la vremea respectivă. De regulă, la început ostilitățile sunt zonale și nimeni nu crede că va fi un război în toată regula, extins, cu victime și distrugeri, sau că acesta va dura prea mult. La fel, încetarea focului nu reușește întotdeauna de la prima încercare, iar ostilitățile se încheie treptat pe diferite fronturi, reizbucnesc uneori pe altele, un război mondial poate ricoșa în mai multe războaie locale (de exemplu între România și Ungaria după Primul război mondial, sau Războiul Civil din Grecia, după Al Doilea). Războiul mondial cu coronavirusul nu face nici el excepție deloc și, la fel cum a început, ca o baltă de infectare în China, apoi în Italia, apoi în SUA și Europa, care apoi s-au lărgit într-un ocean pandemic planetar, probabil la fel se va și termina, prin retragerea zonelor de infectare în “bălți” locale de infectare, în care ostilitățile vor mai continua o vreme. Din păcate, în acest moment există toate premisele ca România să fie una dintre aceste bălți, în care virusul va mai persista.
1 iunie 2020 a fost ultima zi în care numărul cazurilor noi a scăzut, după ridicarea stării de urgență în 15 mai 2020. Deruta și vidul legislativ cauzate de decizia CCR de atunci au indus populației sentimentul că toată carantina de două luni a fost un soi de farsă inutilă, că virusul fie n-a existat deloc, fie pericolul n-a fost real, fie a fost dar a trecut, gata, s-a terminat. Nu se terminase. Reluată de la 1 iunie, creșterea numărului de cazuri a făcut un soi de platou în iulie și august la o pozitivare de 5-7%, dar asta și pentru că deschiderea călătoriilor și a testărilor la cerere a lărgit mult baza de testare – celor 10-12 mii de teste zilnice care se făceau celor cu simptome sau pentru că erau contacți, li s-au mai adăugat încă aproximativ 15 mii de testați zilnic, oameni care voiau să plece din țară, în excursii și la muncă. Acest lucru a mascat o creștere a incidenței epidemice care, pe parcursul verii, între 1 iunie și 1 septembrie, ar fi ajuns de la 1% până pe la 10%, dacă testele s-ar fi făcut în aceleași condiții cum fuseseră făcute până la jumătatea lunii iulie. Probabil că a contat și asta la reizbucnirea epidemiei în septembrie, alături de noile tulpini (în Europa cea britanică a contat) care au început să circule tot atunci și au fost identificate ca dominante mult mai târziu.
Nu mi-am propus să judec acum (va veni o vreme și pentru asta) deciziile bune sau proaste luate de autorități anul trecut. Am trecut în revistă această succesiune, mai mult statistică, pentru a o compara cu situația de acum – din 15 mai 2021 au fost ridicate unele restricții, altele sunt ridicate de azi, altele vor fi probabil de la 1 iulie și 1 august. Totuși, pentru mulți dintre noi, vaccinați sau nu, la nivel psihologic pandemia s-a terminat pe 15 mai 2021. Poate din alte motive decât pe 15 mai 2020, când la fel s-a terminat, după care s-a reluat.
Cu 4,3 milioane de vaccinați la 1 iunie, guvernul a ratat la mare distanță ținta propusă, dar adevărata problemă nu este nici măcar asta. Presupunând că ceea ce spune doctorul Gheorghiță este adevărat și că ar exista deja cel puțin cinci milioane de imunizați cu tot cu cei care au trecut prin boală (deși oricum ai calcula, tot nu ies 45-50% din populație, ci mai degrabă 30%) adevărata problemă este dispunerea regională a vaccinaților, mai exact a nevaccinaților. Comitetul de Vaccinare, condus tot de domnul Gheorghiță, a dat publicității o hartă pe localități (asta de mai sus, iar pe link găsiți hărți pe fiecare județ) care arată nu numai că la nivel național zonele portocalil și roșii acoperă (ochiometric) cam 60-70% din tot teritoriul României, dar acoperă cam 95% din toată Moldova, Mehedinți, Giurgiu, Brăila, Buzău – iată, această hartă este în realitate un preview al “bălților” epidemice în care pandemia va continua, mai mult sau mai puțin detectată, pentru că în zonele rurale nici testări nu se fac, nici cauza deceselui nu e prea des determinată clar.
Dacă mai suprapui peste această hartă și statistica demografică dată publicității tot de CNCAV acum două sptămâni și care arată că peste 70% dintre persoanele cu vârste mai mari de 60 de ani din România NU s-au vaccinat, tabloul riscurilor e și mai clar – indiferent că pentru mine sau pentru tine, oameni vaccinați, trăitori la oraș (mai mult tu, decât mine) pandemia s-a terminat, ea va continua să facă victime în România cine știe cât timp, perpetuând în același timp și riscurile de mutație a virusului și de reaprindere a epidemiei și în zonele urbane, ceva mai vaccinate.
Ratarea țintei de vaccinare la 1 iunie nu a fost chiar o surpriză, decât pentru cei care au vrut să fie o surpriză. Într-un articol de la finalul lunii aprilie arătam aici, doar prin extrapolarea unor cifre, că toată abordarea guvernului Cîțu de a nu diferenția relaxarea epidemică între vaccinați și nevaccinați este greșită. Această politică a fost cât de cât corectată, dar mai degrabă pe șest, prin deciziile de săptămâna trecută, privind relaxarea de la 1 iunie, adică de azi. Noile reguli rămân mai degrabă permisive, dar sunt ceva mai permisive pentru cei care se vaccinează decât pentru cei care nu se vaccinează, legat de accesul în restaurante, cluburi, concerte spectacole, hoteluri, adică din toate locurile care privesc foarte puțin sau deloc populație rurală și vârstnică.
Mi-am pus mari speranțe și am tot presupus că voi fi contrazis de organizarea unor caravane sătești de vaccinare one-shot cu vaccinul J&J. De fapt, a doua zi (27 aprilie) am publicat un alt articol, insistând pe numărul necesar de echipe de vaccinare pe județ, pentru a realiza vaccinarea la sate, cu ajutorul primarilor, al medicilor de familie și, de ce nu, și al popilor, cum făcuse apel dl Cîțu, dacă asta ar fi ajutat. Doar apelul, clar n-a ajutat. De fapt, n-a prea ajutat nici ședința de acum două săptămâni, convocată la Cotroceni de președintele Iohannis, în urma căreia acesta a spus clar că trebuie făcute echipe de vaccinare care să meargă din poartă în poartă, în mediul rural. Acum o săptămână, domnul Gheorghiță a reluat ideea, a spus că echipele se vor face, dar eu tot nu înțeleg de ce există această ruptură nu numai în partea de organizare (s-au pierdut deja câteva luni) cât mai ales în înțelegerea mentalității unei bune părți a populației României. Nu e târziu, vara abia începe, dar echipele alea de vaccinare se vor plimba degeaba din poartă în poartă. Succesul lor împotriva blambecilor care continuă să răspândească spaima de vaccin la televizor va fi extrem de limitat fără o pregătire prealabilă făcută de autoritățile locale.
Englezii, care au acum 73% din populația de peste 18 ani vaccinată, spun că au intrat deja în al treilea val epidemic, unul probabil mai mic, provocată de tulpina indiană. Vaccinul Pfizer, predominant în România, are o eficacitate de 88% (deci ceva mai mică, dar tot foarte mare) împotriva acestei tulpini. Nu știu dacă tulpina indiană va ajunge și la noi (e greu de crezut că nu va ajunge), dar nici nu contează foarte mult asta – judecând în oglindă ceea ce s-a întâmplat după relaxarea de anul trecut cu ceea ce se întâmplă acum, având în vedere relaxarea absolut nejustificată în zone largi din România în care vaccinarea este sub 10%, logic vorbind, eu unul nu găsesc argumente împotrivă și nu văd cum ar putea fi evitată repetarea situației, dar la nivel regional.
Să nu mă înțelegeți greșit! Cred cu tărie că acest război mondial cu virusul se termină. Pentru unii dintre noi deja s-a terminat – cei vaccinați, chiar ajunși în contact cu virusul, nu mai dezvoltă încărcături infecțioase și, deci, îl pot transmite mai departe, dar mult mai greu. Ne putem relua viețile noastre și e foarte bine că facem asta deja, dar de ce să lăsăm o parte a concetățenilor noștri pradă unui alt val care, chiar dacă va fi mai mic ca amploare și, probabil, mai restrâns geografic, va produce în continuare victime?
