Premierul Cîțu, între modelul Bolojan și frecătorii de mandolină

de Moise Guran

Trebuie că Florin Cîțu a băgat în rezonanță coarda furiei câtorva milioane de români când i-a întrebat dacă au simțit o îmbunătățire a serviciilor publice, pe măsura dublării salariilor din sistemul bugetar, din ultimii ani. Eram în mașină când l-am auzit și, instantaneu, mi-a venit în minte declarația lui Ilie Bolojan, a doua zi după ce a preluat funcția de președinte al Consiliului Județean Bihor: “Jumătate dintre angajați nu au obiectul muncii, dar primesc salarii mari, inclusiv bonusuri de până la 50% pentru proiecte cu mize mici. Vor fi concediați!” Deși cele două declarații, a lui Cîțu de acum și a lui Bolojan din octombrie, sună oarecum similar, ele nu sunt deloc la fel. Acest articol este un avertisment pentru premierul Cîțu, care, mi se pare mie, este pe punctul de a repeta greșeala istorică a guvernării Băsescu-PDL din 2010.

Declarația abruptă a lui Ilie Bolojan era făcută cu o săptămână înainte de alegerile generale, fostul primar al Oradiei fiind cunoscut pentru stilul insesibil și fără masaje populiste pe care îl practică deja de mai bine de un deceniu. Diferența importantă dintre declarația sa (din 27 octombrie) și cea de săptămâna trecută a lui Florin Cîțu este pe soluție – Bolojan nu le-a tăiat sporurile de 50% celor care “n-aveau obiectul muncii” ci i-a dat afară. Cîțu pare să se războiască cu sporurile, deși știe și el, la fel cum știe și Raluca Turcan (ministrul Muncii), că unele sporuri pot fi desființate (alea ridicole pe care presa face tapaj la intervale regulate) iar altele nu pot fi desființate căci vor fi cel mai probabil recuperate în instanță de sindicate. 

Și, chiar dacă nu ar fi recuperate în instanță, Cîțu nu forma trebuie să o atace (sporul e o formă), ci fondul problemei, cauza ei, enunțată chiar de Cîțu – lipsa unei îmbunătățiri a serviciului public, sesizată și de Bolojan și lovită de acela direct în rădăcină.

Da, unele sporuri sunt nesimțite, da, e diferență mult prea mare între salariile de la stat și cele de la privat și da, acesta a fost modul cretinoid și falimentar în care a funcționat “Public wage led growth-ul” pesedist, care ar fi dus România foarte aproape de o încetare de plăți dacă nu interveneau pandemia (care a permis statului un deficit enorm) și, bineînțeles, plecarea guvernul Dăncilă de la guvernare, în octombrie 2019. 

Pe de altă parte, știm cu toții (ceea ce și Bolojan spune în subtext) că instituțiile publice din România sunt ținute în spate de unul-doi oameni mai competenți de prin fiecare birou, egali în drepturi salariale cu tot felul de frecători de mandolină (să mă ierte Ludovic Orban), aduși cel mai des în biroul respectiv de un “animal politic” precum cel de la Apele Române Prut-Bârlad. Plătit la fel ca cel care duce greul și care probabil că își merită banii (sub formă de spor sau nu), frecătorul de mandolină știe că asta cu „sporurile nesimțite” vine și pleacă și iar vine și iar pleacă, el trebuind doar să reziste până trece valul. Sub o formă sau alta, sporul lui se va întoarce, el trebuie doar să nu facă pipi contra vântului politic, să treacă de partea animalului decident. Iar de un an și jumătate vântul nu mai bate dinspre PSD ci dinspre PNL, acolo fiind și animalul. 

Ca să fim bine înțeleși, eu nu spun că sporurile nu trebuie mai bine reglementate (am dubii că vor putea fi de tot desființate), dar acesta este un proces de durată și nici nu va aduce economii semnificative la buget. Adevărata problemă (fondul) nu poate fi atacată însă prin apăsarea unui buton de la București. 

Toți finanțiștii au tentația asta de a rezolva lucrurile prin apăsarea unui buton, așa cum a făcut și Băsescu (consiliat de Isărescu și presat de FMI) în 2010, dar aceste soluții nici nu sunt de durată, nici nu sunt eficiente economic. 

Scurt excurs macro. Trebuie că domnul Cîțu știe că tăierea salariilor bugetarilor cu 25%, în mai 2010, de către guvernul Băsescu-Boc a fost o greșeală, fie și numai pentru că era la fel de prociclică într-o perioadă de criză economică, cum fusese și umflarea acestora în perioada anterioară de creștere, cea a Guvernului “Zero Autostrăzi”-Tăriceanu. Ulterior Curtea Constituțională a și stabilit că salariile pot fi tăiate doar pentru o perioadă determinată. Chiar dacă pe finalul anului 2010 economia României a ieșit din recesiune, impulsul psihologic (și scăndălăul) aferent tăierii salariilor a introdus consumul tuturor, nu numai al bugetarilor, într-o zonă de depresie pentru mai mulți ani, creșterea economică fiind una târâtoare până prin 2014, în ciuda unui impuls (corect) primit de investițiile publice în 2011.

Alt exemplu de rele practici de apăsare rigidă a unui buton, de la București, este oferit tot de experiența Guvernului Boc-Băsescu – interdicția de angajare până la plecarea a șapte oameni din sistem, introdusă tot prin 2010. A redus numărul total al bugetarilor în decurs de câțiva ani, e adevărat, dar n-a fost vreo fericire, lăsând numeroase spitale sau instituții esențiale fără personal adecvat, sau în stare de nefuncționare, cu mai mulți sau mai puțini angajați, pentru că pur și simplu calitatea profesională a celor rămași n-a crescut prin interdicția de angajare. 

Treaba asta cu butonul, sau cu pixul de la București care rezolvă lucrurile printr-o semnătură au încercat-o mulți în România și le-a ieșit pixul pe nas, ca să nu zic altfel. Orice manager știe că nu așa se face eficientizare într-o structură economică, fie ea și bugetară, ci fiecărei structuri îi trebuie un manager care să fie el în primul rând competent și să aibă, în al doilea rând, suficientă putere pentru a putea lua decizii adaptate de la caz la caz.

Mai pe românește spus, oricâtă nedreptate ar fi (și este) în problema salariilor prea mari ale bugetarilor față de restul economiei, soluția nu e pe salarii, nu e nici chiar pe numărul lor total, este pe calitatea individuală a fiecăruia dintre ei, acolo unde sunt. Iar discuția despre sporuri, oricât de bine ne-ar suna nouă, celorlalți, este tot despre salarii, doar că are efecte marginale, limitate. Pur și simplu domnului Cîțu îi trebuie vreo câteva zeci de mii de bolojani (dar nu membri de partid, așa cum este bolojanul-Bolojan, acesta fiind pe funcție aleasă) care să concedieze frecătorii de mandolină din fiecare birou al unei instituții publice din România și să organizeze eficient treaba celor rămași. Atât de e de simplu de enunțat și atât e de complicat de pus în practică.