De ce n-a intrat România în recesiune? Dar va intra?

Moise Guran

Încerc să dau la o parte pentru dumneavoastră, cât mai schematic, perdeaua tehnică după care se ascund realitățile economiei românești, intrată și ea în pandemie, odată cu restul mapamondului. Așadar, în Trimestrul II din 2020 (aprilie, mai și iunie) din care jumătate a fost sub restricțiile stării de urgență, economia a pierdut 12% față de primele trei luni și peste 10% față de același trimestru din 2019. E o scădere mare, cea mai mare de când există date de PIB în România (1996) depășind chiar și puternicele contracții din perioada recesiunii 2009-2011, dar și pe cele ale prăbușirii din 1997-1999 (care a încheiat, în opinia mea, un ciclu depresionar de 20 de ani). Răspund cât mai succint la cele mai importante întrebări pe care mi le imaginez eu că le aveți, iar apoi tragem și câteva concluzii.

1. De ce n-am intrat în recesiune, dacă scăderea e atât de mare?

Sunt două explicații, ambele de natură tehnică. În primul rând se consideră recesiune după două trimestre de scădere consecutive. În T1 din 2020 România a avut o ușoară creștere, pentru că, și aici vine a doua explicație, pentru că și economia noastră, ca și țara noastră, e un pic mai retardată față de altele. Altfel spus, noi n-am resimțit decât parțial șocul frânării puternice a comerțului cu China în ianuarie și februarie, în timp ce partenerii noștri (adică economiile pentru care produce România) da, l-au simțit mai devreme decât noi. Așa se explică faptul că majoritatea țărilor occidentale au înregistrat deja două trimestre consecutive de scădere, în timp ce noi suntem abia la primul.

2. Asta înseamnă că vom intra și noi în recesiune, odată cu Trimestrul III?

Depinde pe cine întrebi și, mai ales, depinde cum definești termenii. Ministrul de Finanțe zice că nu și că se vede deja revenirea în V. Eu zic că, deși nu are cum să fie mai prost decât TII (în ciuda catastrofei din turism și HoReCa), trimestrul ăsta la jumatea căruia suntem acum (T3) nici nu are cum să fie peste cel din 2019. Așadar nu vom înregistra două trimestre consecutive de scădere economică față de trimestrul anterior, dar vor fi două consecutive de scădere față de aceeași perioadă a anului trecut. Dar, așa cum v-am mai spus și voi relua în concluzii, astea-s doar cifre și etichete. Alte lucruri sunt mai importante acum.

3. De ce alții au scăzut mai mult decât noi, iar alții mai puțin?

De fapt, doar cehii și suedezii au scăzut mai puțin, Ungaria e la -13,6% dar n-a intrat nici ea în recesiune. Eu bănuiesc că și polonezii, care încă nu au raportat (UPDATE, au raportat -8,2%), vor scădea mai puțin decât noi. Despre bulgari, cu economia lor turisto-pastorală nu știu (UPDATE, au raportat și ei, tot -8,2%). Nemții au scăzut cam cât noi, dar pentru al doilea trimestru, în Italia, Franța, Spania și UK e dezastru. Aici intervine o chestie mai degrabă politică decât tehnică. Ia, atenție, că asta e mai complicată: 

• salariile reprezintă o mare parte din valoarea adăugată (componenta princială a PIB), iar în România salariile bugetarilor sunt uriașe comparativ cu restul salariilor (fac cam 12% din PIB). Deși majoritatea instituțiilor publice au fost închise pe perioada stării de urgență, aparent, mai puțin de un sfert dintre bugetari au intrat în șomaj tehnic, cu o plafonare a salariului la 75% din media pe economie. Spre deosebire de sectorul privat, unde profiturile s-au dus dracu, în sectorul public valoarea adăugată luată în calcul este strict mărimea salariilor plătite, deci deși cu excepția poliției și sănătății totul s-a închis, ele au figurat în PIB cu o diminuare micuță;
• o altă componentă importantă a PIB o reprezintă taxele pe consum (TVA și accize, în principal). Deși afectate și ele atât de scăderea consumului (dar mai ales a prețurilor și a volumului de carburanți) dacă scoți rambursarile de TVA făcute de stat, o să vezi că scăderea încasărilor de taxe este muuult mai mică decât cea a PIB. De ce? Păi, hai că asta e simplă – carantina a afectat deopotrivă și firme plătitoare de TVA și firme evadatoare de TVA. Cum la noi astea din urmă sunt în procent mult mai mare decât la alții, aceasta este una din explicațiile pentru care economia românească a scăzut cu mai puțin decât cele occidentale. Când ești jos, te bucuri că ai căzut mai de jos.
• restaurantele și cafenelele s-au închis peste tot, dar cea mai urâtă diferență între noi și restul lumii o reprezintă prăbușirea investițiilor străine. Raportul BNR de ieri arată că s-au dus dracu 2,3 miliarde de euro, fie prin tăierea liniilor de finanțare prin profit care n-a mai fost reinvestit de firmele străine. E cam cât 1% din PIB, dar pe un singur trimestru. Dacă îl anualizezi e cam 4% din PIB. Să sperăm că asta a fost numai pe perioada de carantină. 

4. Deci este sau nu evitabilă o criză economică în România?

Criza economică (scăderea producției și a consumului) este deja aici din martie, acum se mai pune doar problema administrării ei, astfel încât să nu ne ducem în crize sociale (șomaj mare) și crize financiare (lipsa banilor, a finanțării). Ministrul de Finanțe vede un V, adică o revenire rapidă după acestă cădere, dar nu observă că V-ul industrial i se cam termină deocamdată sub nivelul din 2015. Da, industria românească produce acum (în volum) mai puțin decât acum cinci ani. Oricât de specilist ar fi el, domnul Cîțu este totuși politician, iar ei au alegeri toamna asta. Hai să nu ne îmbătăm cu apă rece! Cel mai probabil criza economică va dura atât cât va dura și pandemia, iar pandemia s-a reaprins urât de tot la noi și se reaprinde și prin vestul Europei. Pentru cine să producă Dacia sau Ford, sau industria mobilei sau a șosetelor, dacă nici vesticii nu o duc bine și își reduc și ei consumul? Dar despre asta mai mult la concluzii.

5. Este previzibilă și o criză financiară (adică scumpirea finanțărilor, creșteri ale cursului valutar, ieșiri de capitalui?

Nu, la acest moment nu este, deși v-am spus mai devreme, mă îngrijorează ceea ce s-a întâmplat cu investițiile străine. Nu este previzibilă o criză financiară pentru că BNR face lei la greu, vinde valuta împrumutată de stat ca să țină cursul (ceea ce face oricum de doi ani deja) dar și pentru că deocamdată comportamentul statului român este totuși corect față de economie. O criză financiară devine totuși previzibilă sau chiar de neevitat dacă politicienii forțează subvențiile sociale (pensiile și alocațiile pentru copii) în cafteala electoralistă din această toamnă. Care se anunță foarte urâtă și cu și fără alegerile lor. 

6. În cât timp își va reveni consumul?

Depinde în cât timp se termină pandemia și, implicit, criza economică. De regulă, o scădere economică îndelungată este urmată de o depresie a consumului încă vreo doi-trei ani după aceea. Reflexele sociale sunt inerțiale, lumea nu s-a oprit nici acum brusc din consum, n-a renunțat imediat la planuri de vacanță, ba chiar cei mai mulți au preferat să creadă că pandemia e așa un moft care se va termina cam când se face timpul să plecăm în excursia aia pe care am cumpărat-o și o planificăm de astă iarnă. La fel, după ce oamenii vor fi fost nevoiți să își reducă câțiva ani la rând cheltuielile, vacanțele și achizițiile de bunuri de folosință îndelungată, va dura încă vreo câțiva ani să își reia aceste obiceiuri, chiar dacă jobul va fi stabil iar veniturile lor vor crește. Crizele economice lasă cicatrici, uneori permanente pentru generațiile care le trăiesc. Iar sentimentul meu este că această criză este una istorică, în sensul că are capacitatea de schimba fundamental paradigme economice și politice, ba chiar poate pune capăt economiei de consum, așa cum o știm. V-am mai zis chestia asta, da, încă nu o pot defini nici eu foarte clar, e doar un feeling, dar mie îmi este clar că raportul dintre marketing și producție în prețul final se va schimba, iar de aici o groază de implicații. 

7. Ce șanse mai au cei din Horeca și servicii?

Aceasta este cea mai complicată întrebare. Dragoș Anastasiu (în care am mare încredere) zice că situația e foarte urâtă – jumătate sunt deja la ATI, iar dacă nu face statul ceva până în primăvară mai rămân 3% din firme în viață. Îi dau și nu-i dau dreptate. În primul rând că el nu cred să ia în considerare crâșmele rurale ca fiind Horeca, deși e clar că sunt și e clar că sunt și cele mai numeroase din România. Sigur, fac evaziune fiscală și au altă relevanță socială, dar nu e mai mică și nu trebuie ignorate. Ele vor supraviețui. Apoi, nu mi-e clar ce ar putea să facă statul, în condițiile în care sub nicio formă Horeca nu se poate redeschide până nu se termină pandemia? Să termine statul pandemia? Să le plătească salariile? Să le subvenționeze uriașele costuri cu securitatea sanitară pe noile norme (măști, dezinfectanți, distanțare)? Să închidă ochii la cum a devenit Litoralul focar pentru tot restul țării? Eu de cinci luni n-am mai călcat într-un restaurant decât pentru a-mi lua mâncarea la pachet, chiar dacă terasele s-au deschis. N-am nici cea mai vagă idee când voi merge din nou la un restaurant, deși îmi plăcea foarte mult să mănânc în oraș. De aia vă și spun că se schimbă ceva în capetele noastre și asta n-are cum să nu modifice pe termen lung și economia de consum.

Concluzii.

Nu are niciun fel de relevanță faptul că tehnic nu suntem încă în recesiune, iar șansele unei reveniri în V sunt acum iluzii vândute mai mult sau mai puțin electoralist. Politicienii vor continua să spună asta fie pentru că au alegeri, fie pentru că lumea preferă mesajele optimiste celor realiste. Dar capcana în care noi am intrat de vreo patru ani – consumul pe datorie, va mări foarte mult povara pe care o vom arunca pe umerii copiilor noștri, acum, când noi ca națiune suntem nevoiți să ne împrumutăm ca să putem lupta cu pandemia și să repornim economia. Tot ce putem face este să micșorăm acea datorie care crește inevitabi, prin raportare la economie, adică prin creșterea economiei, iar asta nu se face prin subvenții ci prin investiții. Nu, a mia oară vă spun, nu există soluții magice! 

Pe de altă parte, da, acest -12,3%, o scădere istorică, poate rămâne doar o cifră pentru statisticien și niște titluri de presă pentru arhive. Asta depinde doar de noi. Dacă facem ce trebuie vom ieși mai bine decât alții, dacă nu, avem din nou șansa (ratată, din fericire, la recesiunea trecută, de a intra în faliment ca țară).

Am lăsat pentru final ce e mai pozitiv și îmi cer scuze de la cei mai depresivi dintre dumneavoastră, dacă ați apucat deja să vă tăiați venele. Nu, nu suntem în situația să ne tăiem venele, pur și simplu trebuie să facem ceea ce scrie în manualele de economie că se face la o criză – școli, spitale, autostrăzi, infrastrctură critică! Investițiile private, românești și străine vor veni și ele dacă statul reușește să repornească acest nucleu al economiei. Asta e cam tot ce poate face cu adevărat statul, pe termen lung, pe lângă ajutoarele pe care le dă pe termen scurt pentru supraviețuirea firmelor.

Ei bine, da, investițiile publice chiar au crescut în acest an. Nici nu mă uit la ce spune dl Cîțu pe execuția bugetară, nu mă uit nici în plimbările lui Orban pe la diferite autostrăzi, mă uit pe evoluția construcțiilor raportate de statistică. Acestea nu s-au oprit în perioada de carantină (e un plus de 30% față de anul trecut) și reprezintă singura modalitate de relansare pentru o țară din care pleacă și capitalurile străine (să sperăm că doar temporar). Amintiți-vă că la precedenta criză, mintea de pe urmă a venit abia în 2011, iar în 2012 economia a și ieșit din recesiune. Consumul s-a relansat prin 2014 și a urmat apoi aceeași trasă nesăbuită ca în perioada 2005-2008. Deocamdată alte vești bune nu sunt.