Lumea este la startul unei noi dimensiuni economice
Moise Guran
Am văzut un serial miștocuț pe HBOGO, se numește Counterpart (tradus, O dimensiune paralelă). Teoretic e un film polițist, are un final cam de maioneză (pare că scenariștii și-au băgat mixerul în tâmplă înainte de ultimul episod) dar îl recomand, pentru că are actori buni și explorează strălucit curiozitățile și spaimele contrafactuale de tipul cum ar fi fost dacă, la un moment dat în viață, aș fi făcut altceva. Pe scurt (și fără spoilere, că poate vreți să-l vedeți) la un moment dat, în 1987, lumea se împarte în două dimensiuni, care coexistă, și care comunică între ele printr-un singur loc, o clădire din Berlin. Intriga nu e asta, nici nu are prea mare legătură cu comunismul, deși alegerea Berlinului ca loc de intersecție a două lumi paralele nu e întâmplătoare, intriga e că la un moment dat într-una din lumi izbucnise o pandemie care omorâse 7% din populația planetei, iar în cealaltă lume (a noastră) nu izbucnise. La 25 de ani distanță, oamenii încă sunt distanțați, unii poartă măști pe stradă, dar nu toți, barurile și restaurantele sunt mai mult goale, pe ecranele publice rulează avertismente că ești arestat dacă tușești în public, dar și dacă nu-l reclami imediat pe unul care tușește. Înspăimântător, nu? Și totuși, azi, semnificativ mai credibil decât ar fi fost acum trei luni.
Vestea bună este că numărul cazurilor scade în România, lent, dar scade, cel puțin deodamdată. Așa cum anticipam după weekendul-carambol din 15-17 mai, conștientizarea pericolului a schimbat comportamentul oamenilor și, chiar în absența amenzilor, ei s-au protejat altfel decât înțelegeau să o facă la jumătatea lui martie. Ceea ce nu garantează că nu vom avea și un al doilea val, mai ales că asta nu depinde numai de România, ci de evoluția pandemică la nivel mondial.
Dar această schimbare de comportament e o monedă cu două fețe. 15 mai a venit și a trecut, mâine este 1 iunie, se mai ridică o tură de restricții, dar nici vorbă de revenirea la normalitatea de dinainte, așa cum o știam. Străzile sunt mai aglomerate, desigur, oamenii merg la serviciu, se plimbă, ies prin parcuri, iar de mâine și la terase. Prezente în magazine, măștile sunt tot mai rare pe stradă, ceea ce e ok, dar lumea parcă e mai tristă, mai lipsită de efervescență și de entuziasm. Nici chiar pe rețelele de distanțare socială (căci ce altceva sunt facebook, twitter, whatsapp și celelalte) postările nu mai sunt la fel, au devenit mai rare și cam fără haz.
Oboseala celor două luni de însingurare, dar și teama de virus acumulată zi de zi, peste care s-a suprapus treptat și teama de o criză economică, ne-au schimbat deja dispoziția psihică. Însă comportamentul social îl determină pe cel economic, iar depresiunea economică sporește temerile și adâncește depresiile individuale, într-un cerc vicios. Societatea umană, nu numai la noi, peste tot, e acum precum un șoarece care aleargă într-o roată infernală către nicăieri, alimentându-și practic depresia dintr-o perspectivă sumbră, iar perspectiva din depresie.
Așa cum vă spuneam mai pe la începutul pandemiei, nu cifrele de cădere a PIB-urilor naționale sunt cu adevărat importante în acest an, deși e clar că și acelea vor fi urâte, important este faptul că întreg modelul postindustrial, bazat pe marketing și servicii cu valoare adăugată mare, este în pericol să se schimbe. Lumea pare că se grăbește către o reîmpărțire în blocuri economice (probabil și politico-militare) ceea ce va elimina treptat și produsele ieftine (chinezăriile) dar și inputurile furnizate de semi-sclavagismul comunismului chinez, care făceau posibilă mutarea valorii adăugate (profit și salarii) dinspre industrii spre servicii și marketing. Asta e beleaua ce ne paște și această tranziție va dura probabil câțiva ani.
Altfel spus, nu prăbușirea Turismului (care nu e Horeca, cum crede premierul ci doar o parte micuță din ea), nici închiderea cârciumelor (care se redeschid și, sunt destul de convins, nu toate vor duce lipsă de mușterii, mai ales că în carantină boala numită alcoolism trebuie că s-a agravat și ea) ci frânarea abruptă a exporturilor și a unor servicii care depind de exporturi sunt cele care amenință modelul economic românesc pe ansamblul său. La fel ca Turismul, Horeca românească face multă evaziune (plătește salarii la negru și mai fentează și TVA), dar asta înseamnă că e puțin relevantă în Bugetul statului, NU în economie. Economia neagră sau gri produce totuși valoare adăugată (salarii, bunăstare) chiar dacă nu (prea) produce direct taxe și impozite statului. Prăbușirea ei produce însă șomeri, costuri sociale, căderi de consum și, implicit, o gaură și mai mare statului decât cea pe care o produce prin evaziune. Deci nu e de ignorat.
Depresia individuală pe care o vezi pe străzi la noi e acum prezentă însă peste tot. Consumul scade în țările vestice, iar șomajul induce și mai mult șomaj. Planul european de relansare numit (inspirat) Next Generation e bun, dar e vag, pentru că nici Comisia Europeană, nici altcineva nu știe exact către ce se îndreaptă economia mondială, cum va arăta acea următoare generație. Și-au propus să creeze bani, să evite criza financiară și să lase economiile europene să umple, fiecare cât de creativ poate, ceea ce se profilează a fi o criză a inputurilor ieftine asiatice, cu singura condiție de a nu polua suplimentar. Ceea ce e, probabil, cam maximum ce se poate face în acest moment.
La noi, guvernul se împrumută din extern, BNR schimbă valuta astfel adusă în lei, pe care îi injectează apoi în bănci și în titluri de stat, fără a avea (nici nu ar avea cum să aibă) garanția că banii respectivi vor ajunge și în economie. Și planul european Next Generation, și politica băncilor centrale de “băltire în cash” (un fel de Helicopter Money și Quantitative Easing la un loc) arată disperare. Sunt steroizi pentru mușchii unui depresiv, care are probleme cu capul, nu cu mușchii. Nu zic că nu e bine, dar nu zic nici că va fi suficient pentru a scoate lumea împotmolită într-un model care pur și simplu nu se mai aplică. Acea next generation, va fi în mod cert una mai îndatorată, dacă nu cumva o generație a unei inflații care va galopa decenii, nu numai la noi, ci la nivel european sau chiar mondial. Deși acum pare iminentă o deflație, nu prea există alternativă la inflație, în fapt la o accelerare a inflației globale de după Al Doilea Război Mondial.
Țară mimetică, a noastră va aștepta probabil să vadă cum fac altele, ca să poată copia și ea. Cândva. Că nici la copiat nu suntem prea buni. La noi tranziția asta către nuștimce ar trebui să fie mai ușoară, în fond noi oricum nu prea știam unde ne ducem. Dar nu va fi, căci asta ar însemna să ne fructificăm pentru prima dată avantajele. Absența infrastructurii de transport, de exemplu, este un avantaj în vremuri de criză, căci îți dă posibilitatea să direcționezi banii către construcții și să stimulezi forța de muncă eliberată prin colapsul altor sectoare. Concentrarea cheltuielilor către produsele de bază, ar trebui de asemenea să fie un avantaj pentru o țară cu un potențial agricol uriaș. Faptul că forța de muncă e, în general, slab calificată, este de asemenea un avantaj, căci asta înseamnă doar că ea poate fi mai ușor convinsă să se recalifice către sectoare ce absorb masiv forță de muncă mai slab calificată, așa cum ar fi și construcțiile și agricultura. În fine, infrastructura de comunicații, una dintre cele mai bune din lume, este de asemenea un avantaj, la fel cum este și cel mai mare număr de IT-iști din UE la mia de locuitori, pe care România îi are. Astea au fost desigur și până acum avantaje, dar n-am fost în stare să diseminăm la nivel de mase utilizarea internetului într-un mod mai util decât în căscatul gurii pe facebook sau în căutat saituri cu gagici. Acum mulți înțeleg că nu trebuie să fii IT-ist ca să vinzi șosete pe internet, sau că te costă mai puțin chiria dacă o parte din angajați stau mai puțin la serviciu și lucrează mai mult de pe teren sau de acasă.
Pentru economiile țărilor dezvoltate, pandemia asta a fost ca un pumn în nas. S-au dat câțiva pași înapoi. Ca un copil târât după el de dezvoltarea și avansul prea rapid al Occidentului, și dacă stă pe loc România tot va fi mai aproape de acesta. Suntem la startul unei reașezări globale, economice în primul rând. Această nouă dimensiune economică va genera probabil și mutații politice semnificative, dar economia e importantă acum. Acest start nu trebuie ratat, așa cum multe altele au fost înainte. Să fiți atenți la Polonia în anii următori!
