Cresc prețurile. Păi, e bine?
Moise Guran
Ai simțit și tu? Normaaal c-ai simțit! Păi n-am simțit noi? Nu ți-a făcut nevasta listă de cumpărături pe spatele declarației de umblare? Măcar atâta beneficiu să avem și noi de la declarația aia! De două luni de când fac săptămânal aprovizionarea familiei nici n-am mai schimbat lista de pe verso, am schimbat doar data de pe declarație. Am învățat pe de rost așezarea produselor pe rafturile aceluiași magazin, am aflat ce e mascarpone și am contribuit mai fidel ca un acționar la încasările unei firme de vinuri (din Moldova) și a uneia de bere din Danemarca (probably) – chestie de sughițuri în aprovizionare dar și de opțiuni limitate. Partea bună e că, neatent la prețuri din fire, dar cumpărând mai mereu cam aceleași lucruri, mi-a fost imposibil să nu remarc o creștere cam de 30% a sumei de pe bonul (de un metru) de la casa de marcat.
N-a fost doar la noi, alimentele s-au scumpit în toată lumea. În America și în Europa, la fel ca în România, mâncarea s-a scumpit cu 1-2 procente, pe medie, de la începutul pandemiei, iar la englezi s-a scumpit băutura. Oficial. Neoficial, fiecare a simțit altfel scumpirile, în funcție de obiceiurile sale de consum, influențate și acelea de închiderea granițelor și de dificultățile de aprovizionare. Doar ca exemplu zic – acum că am constat că ne iese pizza mai bună cu făină ungurească, că o perioadă a dispărut inexblicabil cea românească, eu ce mă fac? 😀 Mă cert cu nevasta sau vând Ardealul, hă?
Oficiul britanic de statistică, probabil cel mai cinstit din lume, a făcut o raportare specială în care a menționat și faptul că prețurile unor produse nu au putut fi incluse în statistică pentru că pur și simplu acestea au dispărut de pe piață, dar și că măsurarea prețurilor în market e așa și așa, în condițiile în care mâncarea cu delivery, s-a și scumpit mai mult și a și crescut ca pondere în consum.
Pe lângă problemele de aprovizionare (reglate oarecum între timp) doi mari factori au mai bulversat piața alimentară europeană în această perioadă – gătitul acasă și criza de muncitori sezonieri.
La noi mâncatul constant la restaurant încă e moft de corporatiști, dar în restul Europei nu e. Și, dacă în primă fază închiderea lor a produs un colaps în cererea de produse alimentare, pe termen mediu și lung reducerea numărului de restaurante (mai ales de fastfood-uri) nu va micșora, ci va mări cererea de alimente. Asta pentru că restaurantele au un alt fel de management al resurselor și al risipei decât gospodăriile individuale. Ele nu își permit să cumpere ca mine cinci cutii de mascarpone (că am avut chef de tiramisu și nevasta n-a scris și câte cutii ne trebuie) dintre care patru să se târască două luni prin frigider. Nu își permit să se aprovizioneze în exces, iar apoi să arunce mâncarea neconsumată, sau resursele învechite. Sigur, sunt restaurante și restaurante, iar la fastfood-uri managementul resurselor e draconic.
Ideea este că măsurile de distanțare dar și criza economică, ce a început deja, vor reduce semnificativ, pentru o perioadă de câțiva ani, numărul restaurantelor din lumea occidentală. Ceea ce este o tragedie din multe puncte de vedere, dar este în primul rând un factor de scumpire al alimentelor, căci cererea de resurse de bază va crește, nu va scădea, odată cu reducerea lor. Poate fastfoodurile stradale să salveze situația, dar asta chiar nu poate nimeni anticipa.
Cât despre muncitorii sezonieri, problema lor e chiar mai spinoasă decât abordarea sparanghel-populistă din România. Decenii la rând din secolul trecut, Comunitatea Europeană și-a susținut lucrătorii agricoli cu prețuri mari pentru mâncare. Ferme familiale, accent pe calitate, subvenții de export, etc. Preț mare înseamnă salariu mare, dar o astfel de ecuație este posibilă doar dacă procentul de populație ocupat în agricultură e mic. Odată cu expansiunea UE și integrarea unor țări precum România (dar de fapt problema s-a pus de la Spania, Grecia, Portugalia) cu un procent mare din populație ocupată în agricultură, o astfel de politică a prețurilor mari pentru mâncare nici nu mai putea fi susținută. Și, aparent, nici nu mai avea sens, de vreme ce lucrători cu pretenții salariale mult mai reduse, din est, au invadat ogoarele și fermele din Spania, Italia, Uk și Germania, iar roșiile spaniole și carnea nemțească, devenite mai ieftine și din rațiuni de cost dar și printr-o subvenționare directă mai agresivă, au poposit pe rafturile magazinelor din România, Ungaria sau Bulgaria, la prețuri mai mici decât cele locale.
Dap, spuneți-le celor care propovăduiesc teoriile conspirației cu sclavi și piețe de desfacere, că noi singuri ne-am băgat în acest cerc vicios. Nu e nicio conspirație!
Ei bine, pandemia tinde să schimbe această stare de lucruri. Nu numai pentru că închiderea granițelor a creat o criză de muncitori agricoli pe termen scurt, dar uitați-vă la scandalurile din Germania legate de condițiile de muncă ale imigranților! Ele produc deja modificări legislative, probabil condițiile respective se vor îmbunătății, dar, la fel de probabil, și salariile lucrătorilor din agricultură vor crește. Deci și costurile, că despre asta e vorba. În UK e chiar mai rău. Deși Brexitul încă nu a apucat să reducă numărul muncitorilor sezonieri și imigranți, Prințul Charles face apel la studenți și la disponibilizați să dea o mână de ajutor în ferme. Că dau sau că nu dau, salariile în fermele respective tot vor crește, fie pentru a convinge forță locală să vină, fie pentru că dacă sunt mai bine plătiți în Germania sau Franța, muncitorii sezonieri trebuie plătiți mai bine și în Italia și în Spania și în UK. Că altfel pleacă, se relochează, la fel cum s-au relocat cei din construcții din Spania în UK, după prăbușirea din 2009-2010.
Ideea este că scumpirea forței de muncă în agricultură, face inevitabilă scumpirea alimentelor la nivelul continentului, iar acesta este un trend care ar putea dura câțiva ani. Mai puneți în ecuație și o foarte probabilă anul acesta scădere a producției agricole, în vest din cauza lipsei de lucrători, iar în est din cauza secetei, combinată cu o cerere mai mare de alimente cauzată de, probabil, înjumătățirea numărului de restaurante (ca organizator și manager de resurse alimentare). Toate duc în aceeași direcție – mâncarea va fi mai scumpă în anii ce vin. Da, s-a scumpit și se mai scumpește!
Cât despre România, ea se va alinia probabil cu întârziere la aceste trenduri europene, fie pentru că nu le va înțelege imediat, fie pentru că… așa e România. Vor crește salariile în agricultură și în România? Nu sunt sigur. Nu imediat. România nu prea are ferme medii, nu știe să își organizeze munca în agricultură (prin impozitare zero, de exemplu) și încă are o prăpastie logistică între agricultură și supermarket. Din contră, e posibil ca mulți patroni să profite acum de creșterea șomajului pentru a forța o stagnare a salariilor, chiar dacă le-au crescut sau le-ar crește încasările. Acesta este un comportament greșit, despre care e mult de vorbit( și despre care o să scriu un articol separat). Se va scumpi mâncarea în România? Da, întrebarea este doar dacă se va scumpi în același ritm ca în vestul Europei. Dacă roșiile vin tot din Spania, iar Spania va plăti mai mult ca să le producă, firește, roșiile se vor scumpi și în România. Ceea ce abia deschide însă oportunități producătorilor locali. Totul este să nu se uite acum la prețuri, ci la cota de piață. Cel puțin pe termen scurt, prețul e un detaliu. Crizele sunt despre altceva – despre reașezări ale cotelor de piață și despre câștiguri pe termen lung.
