Peste tot medicii sunt aplaudați, doar la noi sunt înjurați. E nedrept!

Moise Guran

E o scenă celebră în filmul Enemy at the Gates, în care se împart puști țăranilor recrutați și trimiși să apere Stalingradul. De pe un camion, un caporal zbiară – o pușcă la doi oameni, primul trage cu pușca, al doilea așteaptă să moară primul, ca să îi ia pușca și să tragă! Motivațional, nu? Cam așa e și cu echipamentele de protecție ale medicilor din România, cam așa e și cu încurajările pe care aceștia le primesc de la societate.

Azi noapte, Empire State Building din New York a fost luminat în culorile ambulanței, în semn de respect și recunoștiință pentru personalul medical din prima linie de luptă cu virusul. Alt fenomen, în același sens, sunt biscuiții, gogoșile și torturile ornate cu fața doctorului Anthony Fauci, un soi de Raed Arafat de la Casa Albă. Da, au trecut toți peste antipatia față de Trump, nu-l asociază pe Fauci cu acesta, dar pot să bag mâna în foc că deja unii dintre cei care citiți aceste rânduri contestați asocierea făcută de mine între Fauci și Arafat, este? Bun. În Spania, în Italia, peste tot în lume, medicii, paramedicii, asistentele, toți acești oameni aflați acum în linia întâi sunt încurajați prin gesturi simple, dar extrem de puternice ale unor societăți închise în case, la fel de alienate ca și a noastră. Dar la suprafață ies gesturile inspiraționale, nu frustrările și ura! Medicii NU sunt biciuiți, nu li se dă ordin să moară, ca la Stalingrad, nu apare niciun mic Napoleon precum acest șef al DSP de la Arad, care face ceea ce orice poolyfreak știe să facă – micționează împrăștiat pe niște oameni care trebuie convinși să meargă fără pușcă în fața dușmanului.

Șeful DSP a precizat că discuția e de acum două săptămâni și că nu are legătură cu faptul că 83 de cadre de la Spitalul Județean sunt acum într-o formă de concediu. No shit, Sherlock!

Evident, publicul va aplauda astfel de comandanți tâmpiți, iar o serie de comentatori (care depind vital de aprobarea aceluiași tip de public) vor comenta fenomenul “dezertării în masă a personalului medical”. Atâta doar că nu există un astfel de fenomen, el este creat artificial exact de aceste false dezbateri și de alergarea disperată după audiență și share-uri pe facebook a comentatorilor respectivi.

Cum să vorbești de un fenomen al dezertării personalului medical, când, socotind că au demisionat mai puțin de 100 de oameni până acum, din care mai puțin de zece medici, asta înseamnă, cât? 0,1% din total? Oricum, mulți dintre ei au revenit asupra deciziei, dovedind că au tras doar un semnal de alarmă. Hai să facem dezbateri despre cei 99,9% care au rămas, nu vreți? Acesta este fenomenul!

Pe de altă parte, abia prin ordonanța militară de alaltăieri s-a dispus punerea la dispoziție a unor spații de cazare pentru cadrele medicale ce nu vor să-și infecteze familiile. Pentru că, da, sunt oameni și ei, unii au bătrâni acasă și, mai mult decât noi ceilalți, ei, medicii și asistentele, știu că aproape inevitabil ei vor fi infectați. Iar dacă pot accepta acest lucru pentru ei, cum ar fi putut accepta să-și ucidă ei înșiși mama sau tatăl pe care îi au, dacă îi au, acasă? Cum judeci așa ceva? Nu e un film, nu e nici documentar sau istorie, nu e nici SF, e prezent și e nenorocita de realitate!

Acum mai bine de o săptămână scriam despre necesitatea de a-i separa pe tineri de cei vârstnici. Nu m-am gândit la familiile medicilor, dar e normal să începem cu ei. Ordonanța militară rezolvă în teorie acest lucru, dar nu sunt sigur că ea a fost și pusă în aplicare, sau că va putea fi pusă în următoarea lună. Am mai scris și despre trecerea spitalelor în organizare militară. Nu ca să nu-și poată da medicii demisia, cum mai visează acum câte un creier din ăsta militaros, nici vorbă, ci pentru a-i scoate pe napoleonii politici (precum cel de la Suceava, cel de la Arad încă nu apăruse) de la coordonarea haotică și foarte puțin motivațională a acestor soldați de linia întâi. E foarte nedrept ce se întâmplă!

Și totuși, în profunzimea ei, societatea noastră reacționează mult mai bine decât o reflectă mainstream media. Suceveanul Ștefan Mandachi strânge societatea civilă în rândurile de apărare ale celei mai lovite zone, la fel cum judecătorul Cristi Dănileț de la Cluj a distribuit în spitale viziere confecționate într-un atelier local. În timpul ăsta, numai eu știu vreo două firme care s-au reprofilat rapid (unele de la producție de jucării!) pentru a produce echipament medical. Mai exact, sunt de vreo două săptămâni gata să producă, dar nu produc. Așteaptă aprobări de la autorități. Care nu mai vin. Că n-au proceduri și nu știu ce. Iar medicii își fac combinezoane din saci de gunoi, na! fucking Stalingrad!