Desființăm sau nu PNDL? Cum reparăm România (IV)
Moise Guran
Am amânat intenționat acest articol, ce completează (dar nu încheie) seria deschisă la 1 septembrie, tocmai pentru că atunci se profila căderea Guvernului Dăncilă. Am vrut pur și simplu să fie mai proaspăt în memoria dvs, anticipând și o serie de poziții exprimate în spațiul public, ce creează, în opinia mea, un curent greșit. Abordarea “fiscalistă” de tip n-avem bani, tăiem și apoi măsurăm, face mai mult rău. O dată pentru că suntem, așa cum arătam, în capcana prostului de la Rahova. Cu cât mai mulți oficiali spun public asta, cu atât mai mulți dintre românii dependenți sub o formă sau alta de stat se vor speria și vor vota în continuare PSD. Apoi, abordarea reformelor, fie că vorbim de PNDL, fie că vorbim de sutele de mii de bugetari concediați „prin declarații publice” nu fac decât să repete abordarea foarte greșită din 2010, chiar dacă nu vor mai fi tăiate salariile. Cu PNDL e chiar mai complicat, căci singura modalitate de a face rost de bani sunt totuși investițiile.
Spațiul fiscal “strâmt” nu e dat de mărimea cheltuielilor, ci de structura acestora. Economia nu e aritmetică, iar raportarea salariilor bugetarilor ca procent în PIB se face în primul rând pentru că ele se trec acolo exact așa – în calculul valorii adăugate se consideră că sectorul bugetar contribuie exact cu salariile. În mod evident, aceste cheltuieli sunt neproductive, mai ales că statul român cheltuie într-un an echivalentul a 15% din PIB (pe salarii și achiziții de servicii, nu luăm în calcul factura socială) pentru a întoarce societății puțin peste 2% din PIB pe investiții publice. Plus serviciile de apărare, ordine publică, educație și sănătate, care sunt și ele parțial în acel 15% din PIB, dar cu eficiența pe care o știm cu toții.
Din acest infim 2-2,5% investiții publice, cea mai mare parte (60%) e afurisitul de PNDL, cu supraevaluări, asfalt plecat la prima ploaie, dar și cu grădinițe, școli și ce s-o mai fi făcând dincolo de șpaga aia, care căpușează, da, și ce întoarce acest stat român cetățenilor săi nebugetari. Pe de altă parte, doar discuțiile publice despre oprirea PNDL au și frânat deja lucrările de investiții publice locale. Nimeni nu vrea să se încarce aiurea cu TVA și să plângă ani de zile pe la primărie după bani pe lucrările făcute. O chestie din asta te bagă în faliment, ca firmă, indiferent că ești cinstit sau “te-ai orientat”. Așadar, pe aceste tipuri de contracte semnate șpaga s-a dat deja, acum lumea s-a oprit și stă să vadă ce se întâmplă în politică. Mai lucrăm pe PNDL sau nu? Dacă nu, de ce să mai plătim salarii, de ce să mai cumpărăm materiale…
Dar, spre deosebire de cheltuielile salariale și, parțial de achiziții, investițiile publice (cu sau fără șpagă) nu numai că multiplică în mod real valoarea adăugată în economie, fiind singura modalitate sustenabilă de lărgire a spațiului fiscal, dar se mai și întorc într-un procent destul de mare la buget, grație sistemului tâmpit de impozitare a muncii din România.
Deficitul va fi oricum depășit și anul acesta și anul viitor. Ceea ce putem face este să-l depășim pe investiții, chiar dacă în loc de 4% va fi de 5%, sau în în loc de 5% va fi 6%. Esențial este cum structurezi deficitul respectiv. Da, sunt pentru desființarea PNDL, dar, pentru a nu avea o oprire bruscă a activității în construcții (și nu numai) trebuie date garanții ferme că actualele contracte, deja semnate, vor fi duse la capăt și plătite. Trebuie modificat doar modul în care este verificată execuția lor, acesta fiind singura diferență de fond (în afară de atribuirea, total netransparentă) între PNDL și fondurile europene. O altă diferență, de data asta de formă, ține de viteza cu care se aprobă solicitările. La fonduri europene durează mult mai mult nu numai pentru că-s mai scrupuloși cei care le aprobă (și chiar sunt) ci și pentru că personalul agențiilor acreditate este mult mai mic față de armata ministerului Dezvoltării. O armată al cărui singur sens este să nu cumva să găsească pricină unui proiect aprobat politic, din pixul ministrului. Suplimentarea cu personal pentru aprobarea și verificarea proiectelor cu bani europeni este critică.
Rezumat, în pași consecutivi:
1. Alocarea imediată de bani pentru tot ce înseamnă contract semnat de investiții publice, atât pe fonduri europene, cât și prin PNDL. Asta se poate face repede, cu efecte benefice la un orizont de timp de un an, chiar dacă, probabil, deficitul pe 2019 va depăși semnificativ 5% din PIB. Totul este să discuți acest lucru cu Comisia Europeană, să spui de ce o faci și pentru ce dai banii. Ăia de acolo nu-s proști, ei știu că e vorba și de salariile bugetarilor mărite în neștire, dar vor accepta totuși depășirea deficitului mai ales dacă începi și restructurarea bugetară. Mai mult decât atât, Comisia își dorește o rată bună de absorbție a fondurilor europene și va lua în considerare prioritizarea lucrărilor deja aprobate (unele dintre ele sunt și licitate, dar stau) așa cum sunt cele de autostrăzi, de exemplu.
2. Stoparea licitațiilor încă neefectuate pe PNDL și mutarea proiectelor pe fonduri europene (nu toate sunt eligibile, aici mai avem ceva de negociat, dau doar un exemplu, cazul distribuțiilor de gaze), dar schimbarea imediată a modului în care sunt verificate și decontate lucrările finanțate direct de la buget (PNDL). S-ar putea ca unele șpăgi să le cam iasă pe nas celor care au dar șpagă și acum fură bitumul din astfalt ca să își scoată șpăgile alea. Nici măcar nu e vreo filozofie de inventat, pur și simplu trebuie verificate la fel ca și cele pe fonduri europene. E o chestiune de voință politică.
3. Întocmirea Bugetului pe 2020 în aceeași filozofie a favorizării investițiilor publice. Dar schimbarea ponderii de la investiții PNDL la Fonduri Europene produce multiplicarea atât de necesară. Dacă la PNDL, zicem că bagi un leu și ți se întorc la buget (prin diferite impozite 50 de bani) la fonduri europene bagi un leu, UE îl înmulțește cu cinci, la aceeași rată de impozitare ți se întorc la buget 2,50 lei.
Sigur, sună simplu dar nu este, în realitate sunt frâne de tipul forței de muncă puține, că degeaba ai banii dar nu ai cu cine face lucrarea, dar ceea ce descriu eu aici este filozofia de bază, una foarte diferită de declarațiile puțin responsabile din spațiul public, în care mai mult tăiem decât construim. Aceasată filozofie trebuie dublată de politici de activare a forței de muncă, de eficientizarea aparatului bugetar, iar astea nu se întâmplă peste noapte. Dar consultați din nou articolul precedent din această serie, și acum poate o să înțelegeți de ce trebuie prioritizate atât beneficiile fiscale pentru tineri, cât și reforma asistenței sociale. Totul trebuie făcut însă într-o anumită ordine pentru că altfel iese haos, unul chiar mai mare decât cel lăsat de PSD.
De la salarii, la cheltuieli sociale și la investiții, bugetul statului este gândit ca o pradă, iar nu ca un regulator de dezvoltare al economiei. Filozofia lărgirii spațiului fiscal pe termen scurt (despre măsuri pe termen mediu și lung am scris aici) nu poate porni de la restructurarea bugetară, pentru că aceasta nu se poate face într-o noapte (cum au făcut Băsescu și Boc în 2010) fără să declanșezi o recesiune și fără să rezolvi problema de fond a eficienței bugetare. Amanții și amantele sunt și ele oameni, vorba lui Breaz, iar în viața reală nu e ca pe facebook să proclami concedierea lor. Trebuie să așezi serviciul public pe baze de eficiență, adică să vezi cine e necesar și cine nu, cine își face treaba și cine nu. Iar asta durează câteva luni. Salariile bugetarilor au crescut și e bine că au crescut, dar pe total sunt cam cu opt miliarde de euro pe an peste ceea ce poate plăti această țară. Însă o restructurare în sistemul bugetar trebuie făcută, iar nu proclamată. Declarațiile de la București că dăm afară, că vă facem și vă dregem, introduc bad mood în economie (la fel ca și declarațiile de desființare a PNDL) și frânează consumul privat înainte de a fi cazul. V-am mai zis, economia e mai degrabă psihologie a mulțimilor decât aritmetică. Voi scrie articole separate dedicate modului în care ar trebui făcută, în opinia mea, restructurarea bugetară și reforma pensiilor speciale.
