Măsuri de stimulare a muncii, pe termen lung. Cum reparăm România… (III)

Moise Guran

Fiecare economie are specificul ei și pentru fiecare model sunt aplicabile anumite tipuri de măsuri care să diminueze efectele dezavantajelor specifice și să amplifice potențialul latent. Pentru asta trebuie să recunoaștem însă cu toții câteva probleme specifice României, fără mângâieri populiste pe creștetul orgoliului național, dar și fără dramatizări apocaliptice ale situației. Unele lucruri nu pot fi schimbate decât pe termen lung, iar pe termen lung noi nu reușim să fim constanți și coerenți în urmărirea unor obiective. Ca să vă dau cel mai la îndemână exemplu, eu votez pe cine îmi promite autostrăzi și infrastructură, dar am îmbătrânit în această discuție fără să reușesc să-i fac să înțeleagă nici chiar pe cei mai luminați dintre interlocutori că investițiile în autostrăzi, căile ferate, construcția de școli, spitale, canalizare, apă și ce ne mai trebuie prin România, nu urmăresc ca prim scop mersul cu mașina, cu trenul, cu educația sau cu sănătatea. Înainte de orice sunt slujbe create, valoare adăugată, consum sustenabil, taxe, contribuții și pensii… reușiți să vedeți toate astea când vorbim de Pitești-Sibiu, de #Șîeu Moldova, sau de spitalele regionale?

Oricât ar urla prezentul, orice presiune electorală ai avea, oricât te-ar durea o recesiune iminentă sau o criză de finanțare mondială, investițiile în infrastructură trebuie păstrate la un nivel constant. După cvasi-epuizarea ciclului privat de investiții (iar bruma de bunăstare de azi a venit aproape exclusiv pe acest tip de investiții și pe fonduri UE tot către mediul privat), să oprești investițiile în infrastructură e ca și cum ai opri inima pentru că ai o rană la mână și sângerezi. Or exact asta au făcut guvernele României, începând din 2012, dar și anterior anului 2011 – au tăiat permanent investițiile în infrastructură. Nu vă uitați la cheltuielile alea de capital din execuția bugetară, unde sunt prinse și achiziții de tehnică militară și alte lucruri care, deși necesare, nu produc totuși valoare adăugată (slujbe, bunăstare, contribuții) în România. Uitați-vă la faptul că pentru drumuri și autostrăzi cheltuim 0,1-0,2% din PIB, iar din banii ăia cei mai mulți sunt pentru plombat gropi, iar din plombat gropi, cei mai mulți bani se duc pe bitum de import, că-n România nu-l mai facem. Uitați-vă că din 1-1,5% investiții publice locale, jumătate se duc pe șpăgi de partid, parcuri rurale, panseluțe supraevaluate și alte prostii care NU produc bunăstare.

V-am scris ieri despre greșelile trecutului, ca să nu le mai repetăm. Nu datoriile sunt problema, așa cum credea Ceaușescu, ci faptul că, uite, la șapte luni din 2019 dobânzile plătite de stat la creditele făcute pentru consum sunt cam cât cheltuielile de capital. Iar în cheltuielile de capital nu-s doar investiții “bune”, sunt și inevitabile achiziții care mută valoarea adăugată (bunăstarea) în afara României. Acum inversați acest tip de raționament și veți obține modul în care trebuie să gândească guvernanții, clasa politică, nu pentru 2019, 2020 sau 2025, ci pentru câteva decenii.

Că autostrăzile și infrastructura atrag investiții private și slujbe bine plătite este adevărat, dar este parțial adevărat. Asta se întâmplă, dar nu pe termen scurt ci cam la 5-7 ani după ce sunt date în folosință. Deci pe termen scurt absența infrastructurii frânează imediat intrarea investițiilor și a slujbelor bine plătite, dar intrarea investițiilor private acolo unde se face infrastructură este un efect de runda a doua, primul fiind însă cel al creării imediate de slujbe chiar la construirea infrastructurii. Germania este cel mai bun exemplu în acest sens, un exemplu pe care toată lumea îl dă, dar îl dă prost – în realitate Germania interbelică, da Germania lui Hitler și a lui Hjalmar Schacht este exemplul corect de creștere pe infrastructură.

Dar mai gravă decât absența infrastructurii, este deteriorarea calitativă și cantitativă a forței de muncă. România n-a trecut doar printr-un brain drain, n-au plecat și nu continuă să plece doar creierele, pleacă forța de muncă activă, tineri instruiți și neinstruiți, oameni buni, oameni cu chef de muncă, oameni fără pile și fără șanse într-o Românie a dependenței sociale și politice, în care 3,5 milioane de angajați productivi țin în spate 1,2 milioane de bugetari și 5 milioane de pensionari.

Vor continua să plece dacă nu inversăm aceste raporturi și nu, asta nu e o chestiune care ține (numai) de sporul natural negativ. Ține de slujbe bine plătite și de perspectivă, deci cercul este evident vicios. Sigur, Educația este o catastrofă națională, dar chiar presupunând că am schimba mâine sistemul de educație, el va începe să producă efecte undeva prin 2030. Nu putem deci spera să vină (prea multe) slujbe din alea bine plătite atâta timp cât capacitatea noastră de a le ocupa este limitată de potențialul uman, dar, pe de altă parte, nici nu putem abandona o întreagă generație de români slab sau puțin instruiți care, inevitabil, vor emigra pentru că o muncă necalificată sau slab calificată este semnificativ mai bine plătită în Vest.

Geniile de la PSD au venit cu soluția creșterii salariului minim, iar tot ceea ce au obținut a fost o dublare a pasului de emigrare și o dublare (față de 2010) a numărului angajaților din privat plătiți pe salariul minim, chiar dacă unii dintre ei nu sunt tocmai necalificați. Au agravat criza de forță de muncă, pentru ca apoi să vină râsul-lumii, ministrul de Finanțe al României, și să propună în ECOFIN limitarea libertății de mișcare a forței de muncă! Măi, ești prost? În realitate, chiar nivelul ministrului de Finanțe arată bine gradul de instrucție al românilor, dacă unul ca ăsta a ajuns ministru de Finanțe. Și, la fel, geniile cu beneficii pesediste de la ASE, care n-au știut că wage led growth și mai ales public wage led growth într-o țară cu o balanță comercială ca o căruță răsturnată (importuri mult mai mari decât exporturi) înseamnă doar inflație (sărăcie) și finanțarea importurilor prin credit guvernamental.

Am scris intenționat această lungă introducere, pentru a înțelege cu toții de ce nu măsurile pe termen scurt (o să scriu și despre alea mâine) sunt prioritatea. Nu măsurile pompierstice, nici tăiatul cu barda din consum nu reprezintă soluția, ci înlocuirea treptată a unui mod de creștere foarte greșit cu unul util pentru cetățeni, sustenabil pe termen lung, bazat pe stimularea muncii, iar nu pe pedepsirea ei prin impozitare. Pensiile majorate pot fi plătite doar din contribuții, iar creditele trebuie făcute doar pentru investiții. Da, acum suntem mebrii UE, nu mai suntem nici în 1980, nici în 1997, da, folosind deficitul pentru cofinanțarea banilor de la UE, putem ajunge ușor la o triplare a investițiilor “bune” la 15-20 de miliarde de euro pe an, aceasta fiind de fapt singura modalitate de a putea plăti pensii, salarii pentru bugetari, un aparat de stat eficient, Educație, Armată, Poliție, 112, etc.

Pe de altă parte, infrastructura reprezintă mai ales lucrări de construcții, iar construcțiile au câteva avantaje. Uite două, dar luați-le ca pe un scurt studiu de caz: 1. integrează forță de muncă slab calificată, dar care poate fi calificată plătit, la locul de muncă, într-un interval ceva mai scurt de timp; 2. integrează alte domenii de activitate, prin transmitere pe lanț a valorii adăugate de la industria materialelor de construcții și până la prelucrarea metalelor și până la tot felul de servicii conexe.

Dar Construcțiile reprezintă doar un exemplu de ocupare a forței de muncă slab calificate de care e olină România. La fel se pune problema în industria alimentară, chiar și în cea chimică, în industria mobilei, a confecțiilor metalice, în minerit sau în industria petrolieră, dar chiar și în agricultură, peste tot pe unde este nevoie de muncă pe care un mare număr de români o pot face, dar, mai ales, o pot învăța ușor, dacă-i plătești. Ați văzut cât e ocuparea în rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani? Doar 24%! Două treimi dintr-o generație termină 12 clase și doar o treime dintre ei iau și bacul. De lucru în România își caută doar 16% dintre cei care au între 15 și 24 de ani! Practic, România își invită 50% dintre tineri să se care, iar asta e adevărata crimă a nepăsării, indolenței și incompetenței guvernanților! Cum să zici în aceste condiții că e criză de forță de muncă? Forța e, dar trebuie activată! 

Așa că vrem, nu vrem, România are nevoie de o perioadă tampon în care să-i favorizeze cumva pe cei mai puțin calificați, mai tineri sau mai vârstnici. Să aplice politici de activare a forței de muncă neutilizate (asistați social, tineri, cu sau fără bacalaureat), să le ofere locuri de muncă prin investiții (publice până or veni alea private) și să stimuleze intrarea în câmpul muncii, în primul rând. În această perioadă tampon, care poate dura între doi și patru ani guvernul trebuie să caute și să aducă investiții mai sofisticate ce, cuplate cu o reformă reală în Educație, să poată facilita, la finalul perioadei, un salt calitativ de valoare adăugată, dinspre zona salariilor în sectorul public spre cea a sectorului productiv. Care trebuie să urce de la 3,5 milioane angajați în prezent, undeva spre 5 milioane de angajați. Putem ajunge la 5 milioane de angajați în privat, în 2-4 ani? Eu zic că da.

Cum facem asta? Acordând reduceri fiscale numai pentru stimularea muncii și obligând statul să aloce un procent fix și obligatoriu din buget pentru investiții publice. Există un număr de măsuri pe care le tot introduc în dezbaterea publică (deja de câțiva ani) și pe care sper să le regăsiți și în programele electorale ale unor partide. Nu uitați, acestea sunt măsuri ce trebuie păstrate pe termen lung, pentru că efectele lor nu se văd peste noapte.

1. Introducerea în Constituție, sub sancțiunea demiterii automate a guvernului la finalul unui an fiscal, a obligativității unor investiții publice anuale (cheltuieli de capital, pe execuție) de cel puțin 3% din PIB. 3% este și limita de îndatorare. Se poate discuta dacă în acești bani ar trebui sau nu prinse și fondurile europene atrase sau doar cofinanțarea acestora, dar măcar să nu ne mai îndatorăm copiii pentru consum.

2. Contribuții sociale (la pensie) progresive pentru tinerii cu vârste cuprinse între 21 și 24 de ani. Dacă tot limita de contribuție este 30-35 de ani, iar limita de vârstă e 60-65 de ani, de ce să cotizezi 40 sau 45 de ani, când până la 25 de ani tu ai nevoie să înveți meserie? Să plătești contribuții sub vârsta de 21 de ani este chiar aberant, iar un astfel de avantaj fiscal ar avea impact bugetar minim, cu efect maxim în oprirea migrației tinerilor, cu sau fără bacalaureat. O creștere a contribuției de la 5% la 21 de ani, la 25% la 24 de ani, poate activa câteva sute de mii de tineri.

3. Reducerea la zero a impozitului pe salariu (10% în prezent) pentru angajații din construcții și alte câteva ramuri industriale și agricole, despre care am vorbit mai sus. Se poate, doar am experimentat-o cu IT-iștii, nu? Iar rezultatele chiar s-au văzut, dar s-au văzut după un deceniu. Totul e să nu dai această stimulare pentru comerț sau pentru sectoare în care importul îți anulează practic efectul creării locului de muncă în România. În treacăt fie spus, sunt sectoare cu evaziune fiscală mare, iar combaterea acesteia se face cu scăderi de taxe, nu cu creșterea salariului minim care în realitate e o creștere de taxe, așa cum a făcut anul trecut în Construcții madam Dăncilă.

4. Reducerea la zero a impozitului de 2% din fondul de salarii, pentru firmele de comerț (inclusiv rețele de hipermarketuri), dacă realizează peste 70% din cifra de afaceri din vânzarea unor produse achiziționate pe lanțul scurt de aprovizionare, așa cum este el definit de metodologia Comisiei Europene. Această măsură ar trebui să stimuleze inclusiv implicarea acestora (cu experiența logistică aferentă) în organizarea unor linii de aprovizionare din producția internă. Incapacitatea logistică este suferința cea mai mare a producătorilor agricoli români și motivul pentru care pătrund greu în hipermarket. Hai să-i stimulăm să facă lucruri împreună.

5. Reforma asistenței sociale, prin simpla distribuție a tuturor formelor de ajutoare (dar NU și pensiile, nici chiar pensiile ajutor de stat) pe carduri cu restricție pentru jocuri de noroc, băuturi alcoolice și țigări. Pentru că măsura urmărește activarea oamenilor în vârstă de muncă, iar nu pedepsirea celor care nu au de lucru și nu își caută. Spre deosebire de ajutoarele sociale, pensiile sunt proprietate privată și nimeni nu poate fi obligat să le primească pe card. Avansarea unei astfel de idei în spațiul public riscă să compromită ideea plătii ajutoarelor sociale pe carduri restricționate, o idee care nu e deloc nouă. De ce credeți că Europa FM a comandat acest studiu? Sigur că o astfel de măsură trebuie dublată de generalizarea POS-urilor în TOATE punctele comerciale, în ultimul butic din ultimul colț de țară, dar credeți-mă, și băncile și VISA și Mastercard abia așteaptă să facă asta. O arată un studiu VISA din 2011 care nu a fost făcut public dar care a fost propus Ministerului de Finanțe. Atât cereau pentru a duce POS-uri peste tot – distribuirea ajutoarelor sociale pe card. Despre asta o să vă scriu mai mult mâine, la măsuri pe termen scurt.

Mai am și alte idei, dar mă limitez la acestea cinci. Dacă ați reușit să citiți atât de mult, sper totuși să nu fiți dezamăgiți – așa cum vă spun de multe ori, nu există soluții magice, există doar muncă și nimeni n-a reușit altfel. Nu ne place să o recunoaștem, dar noi românii chiar avem o problemă cu munca, mai exact cu organizarea ei. Nu pentru că am fi mai leneși decât alții ci pentru că avem nevoie de o schimbare și de paradigmă dar și de mentalități. Dacă am reuși să introducem doar aceste cinci măsuri și să le păstrăm în vigoare cel puțin un deceniu, cred că s-ar schimba și mentalitățile, dar și paradigma celei mai impozitate activități din România.