Două modele istorice greșite – inflația și tăierea investițiilor. Cum reparăm România… (II)
Moise Guran
Înainte să vorbim despre soluții punctuale, trebuie să înțelegem de ce România tot repetă aceleași greșeli care o duc, inevitabil, din simple recesiuni ciclice în depresii istorice. Cam o dată la zece ani, începând din 1980, România rotește același model. Răspunsul simplu și cam superficial la întrebarea de ce, este pentru că are conducători slab pregătiți. Răspunsul mai degrabă complet decât complex, este că și poporul a intrat pe aceste modele și pur și simplu nu înțelege altele, chiar dacă i le desenezi ca pe A, B, C. Acest ciclu de articole reprezintă o nouă astfel de încercare, dar înainte de a face un desen (prin definiție superficial, ca să fie pe înțelesul tuturor) al măsurilor ce trebuie luate urgent, haideți să înțelegem greșelile alea care se tot repetă.
În 1980, România (ca și Polonia, Ungaria și Iugoslavia) a fost lovită crunt de creșterea dobânzilor la nivel internațional. În 1981 nu și-a mai putut plăti datoriile și a cerut o păsuire de șase luni și o restructurare cu asistența FMI, în 1982 Ceaușescu vorbește pentru prima dată de plata integrală a datoriilor externe, decizie formalizată în 1984. Plata datoriilor s-a încheiat în primăvara 1989, dar nu pentru că formula fusese una de succes ci pentru că Ceaușescu a decis vânzarea unei părți însemnate a rezervei de aur, pentru a scăpa de sold și, implicit, de dobânzi. Lumea cam știe lucrurile astea și ce se mai știe, de asemenea, este că în perioada 1985-1989 România a trecut printr-o foamete cumplită, ca urmare a forțării excedentului comercial (reducerea importurilor și presarea exportului) tocmai pentru a se putea plăti datoriile în mod accelerat. Ceea ce lumea NU prea știe este că:
1. Ceaușescu a umflat prețurile interne (și mai ales tarifele) la un nivel cam dublu față de creșterea veniturilor. Lumea crede că pe vremea lui Ceaușescu prețurile erau fixe, chiar dacă nu se găsea nimic. Adevărul e altul – nici nu se găsea nimic, iar ce nu se găsea se mai și scumpea. Produsele agricole erau oricum subevaluate la sursă, în agricultură.
2. Ceaușescu a introdus o suprataxare a muncii prin majorarea (voluntară, dar sanki era obligatorie pentru toată lumea) a contribuției de asigurări sociale de la 2% la 3% și prin distribuirea unor părți sociale prin reținerea contravalorii lor din salarii. Ambele măsuri au fost percepute de oamenii muncii ca fiind tăieri de salarii. Da, Ceaușescu chiar a tăiat salariile!
3. Tăierea importurilor le-a afectat în primul rând pe cele de utilaj performant, ceea ce a dus în realiate la o detehnologizare industrială, la imposibilitatea înlocuirii utilajelor ajunse la termen și, după unele surse, chiar la reînlocuirea lor cu și mai multă forță de muncă manuală, adică un proces invers celui din anii 60-70. Numeroase edificii din anii ‘80 au avut o componentă semnificativă de muncă voluntară (în realitate era forțată) neplătită sau foarte prost plătită. Adică sclavie. Criza de forță de muncă s-a agravat, dar productivitatea muncii a scăzut.
Rezumând, crizei din anii ‘80 autoritățile române i-au răspuns cu inflație, tăieri de salarii, reducerea drastică a consumului intern și tăieri de investiții. Asta deși la 11 mld. de dolari datorii și un PIB de 50 de mld. soluția corectă nu era plata accelerată a datoriilor ci majorarea PIB prin creșterea investițiilor, ceea ce ar fi făcut sustenabile și ratele pentru creditele externe.
Zece ani mai târziu, Criza Asiatică surprinde România după câțiva ani de creștere economică pe stoc. Atât au putut face pesediștii (Iliescu/Văcăroiu) – au ținut cât au putut fabricile neprivatizate, fără comenzi, dar producția a mers, ca să poată plăti salariile. Însă a mers în gol. Economia încă era puternic etatizată, iar scumpirea finanțării și ieșirea bruscă a investițiilor străine produce în 1997 o creștere bruscă a cursului de schimb și imposibilitatea de finanțare a bugetului de stat, în primul rând. Că România era pe punctul de a intra în încetare de plăți deși nu prea avea datorii externe, asta e partea a doua. Liberalizările de prețuri se încheiaseră, dar contul de capital era doar parțial deschis (investițiile străine nu puteau ieși liber). Autoritățile române răspund prin tipărirea de monedă, o inflație galopantă, dobânzi de până la 200%, creșteri de taxe pe salarii și pe consum și, cel mai important, închideri abrupte ale întreprinderilor cu pierderi, inclusiv ale celor viabile economic (din lipsă de finanțare) – cazul Petromidia este cel mai relevant, iar eu l-am relatat atunci ca reporter: deși era relativ nouă și tehnologizată, rafin[ria putea merge în profit doar dacă funcționa la peste 80% din capacitate. A fost închisă și băgată în conservare pentru că pur și simplu statul n-a avut bani să o încarce cu țiței. A vândut-o pe trei firfirei lui Dinu Patriciu, doi-trei ani mai târziu.
După cum vedeți, dincolo de obiectivele și de contextul diferit, sunt multe linii egale în modalitatea statului român de a răspunde la criză, în anii 80 și în anii 90. Cel mai important, statul ratează în ambele situații rețeta clasică – investiții productive ce crează locuri de muncă și relansarea creșterii economice prin încurajarea activității salariate. Măsurile luate sunt prociclice, adâncesc criza, împingând corecția financiară spre criză economică și, mai apoi, într-o puternică depresie cu componente sociale grave (scăderea ocupării pe termen lung, emigrație, etc).
Vă amintiți probabil mai bine criza anilor 2008-2012. Ceea ce nu înseamnă că românii au înțeles ce s-a întâmplat atunci sau de ce măsurile luate de guvernul Băsecu-Boc au fost foarte greșite.
A venit tot pe un context de scumpire a finanțării externe, a afectat însă mai puțin partea privată a economiei productive, restructurată masiv din 2008, mai flexibilă și deci mai pregătită decât cea bugetară. Aceasta din urmă intrase de fapt în criză de finanțare încă din 2009, dar e salvată pentru un an prin intervențiile Băncii Mondiale și FMI, doar pentru a arunca după alegerile prezidențiale din noiembrie 2009 criza. Astfel lumea a perceput criza economică românească ca fiind inevitabilă, ca urmare a contextului extern, când în realitate, contextul extern a făcut inevitabilă o criză bugetară, exportată apoi de către statul român către restul economiei prin scumpirea finanțării (creșterea dobânzilor mult peste nivelul indus de criza externă).
Prima măsură a guvernului Boc este prociclică – el anulează tăierile de CAS din perioada anterioară. Lumea nu-și mai amintește acest detaliu, dar Guvernul Boc a impozitat în primul rând munca, ceea ce, de principiu, este cea mai mare prostie pe care o poți face la o criză. Observați că este o greșeală comună în cazul tuturor celor trei crize din ultimii 50 de ani. Băgați-o la cap, ca să știți cum să reacționați la următoarea criză când un guvern va veni cu acest tip de soluție! E cea mai proastă!
Următoarele măsuri ale guvernului Boc/Băsescu – tăierile de salarii pentru bugetari, iar apoi majorarea TVA-ului (cu o umflare consecutivă a prețurile de consum la peste 8%) sunt de asemenea prociclice. Adică greșite în context. O creștere a TVA în 2007 ar fi fost ok, dar în 2010 e greșită. O creștere de salarii în 2008 este greșită, dar în 2010 ar fi fost o măsură anticiclică. Sigur că nu se putea face o creștere de salarii în sectorul bugetar atunci, dar dacă în locul tăierii salariilor guvernul Boc ar fi ales să restructureze administrația, deși nici aceea ideală în cronologia unei crize, oricum măsura ar fi avut efecte mai bune pentru economie, inclusiv prin eliberarea unei forțe calificate de muncă.
Atâta doar că guvernele României nu se gândesc la economie. Se gândesc meschin doar la afurisitul lor de buget, sacrificând tot restul pentru el.
Abia în 2011 Guvernul Boc face ceea ce trebuia făcut încă din 2007-2008, adică o accelerare a investițiilor în infrastructură, cu asistență (și cu multă bunăvoință) de la Uniunea Europeană, care schimbă regulile de finanțare de dragul României. Este perioada în care se finalizează, între altele, A2 București-Constanța. Și deși economia începe să crească, depresia și contracția consumului se prelungesc până prin 2014, în ciuda faptului că guvernul următor (Ponta) sacrifică din nou investițiile pe altarul reîntregirii salariilor bugetarilor.
Așadar trei decenii, trei contexte istorice diferite, dar aceleași tâmpenii făcute de același stat român, de la Ceaușescu la Emil Constantinescu și apoi la Băsescu. Sigur, fiecare criză este anterior amorsată prin comportament economic nesăbuit caracterizat de consum guvernamental excesiv, iar apoi este “rezolvată” prin stagflație și o austeritate prost gestionată. De fiecare dată România este pe punctul de a intra în încetare de plăți, de fiecare dată intervine FMI care rezolvă foarte contabil plățile externe cu prețul unei depresii economice de durată. În nicio situație autoritățile române nu văd corelația dintre muncă și investiții “de calitate”, nu sesizează nevoia schimbării modelului de creștere pentru a face sustenabile datorii externe, salarii majorate sau pensii promise, ele doar taie cu barda după ce au dat cu toptanul, iar apoi se miră și spun că n-au avut ce face.
Dacă ați înțeles acest articol, mâine vin cu un plan concret pentru acest moment. Nu suntem în criză, dar suntem în preziua ei. Suntem cam cum eram în 1978, în 1994, în 2007. O criză de finanțare la nivel mondial este inevitabilă și nu știm dacă va veni în două luni sau în doi ani. Fiecare zi este importantă, dacă vom ști să o folosim pentru a nu mai repeta greșelile trecutului. Dacă nu vom ști, cel puțin să nu vă așteptați la altceva decât inflație, creșteri de taxe pe muncă și pe consum și o depresie de 3-4-5 ani.
