O controversă juridică – de ce sunt constituționale „ordonanțele penale” și de ce NU ar trebui să fie

Moise Guran

Constituția spune negru pe alb că ordonanțele de urgență “nu pot afecta un drept fundamental”. Cum Codul Penal este o culegere de texte ce restrâng dreptul la libertate, rezultă că nu se pot da ordonanțe de urgență ce măresc pedepsele (afectează adică și mai mult dreptul la libertate) dar se pot da ordonanțe care extind dreptul fundamental la libertate, prin reducerea pedepselor sau prin amnistie. În opinia mea, aceasta este o concluzie greșită. Legea dispune numai pentru viitor, la fel și deciziile CCR, dar legea penală mai favorabilă infractorilor este retroactivă, iar asta o face diferită de celelalte legi prin care se instituie drepturi și libertăți fundamentale. Din păcate, în ticăloșia sa, Curtea Constituțională a evitat cât a putut să se pronunțe pe acest lucru, deși a avut ocazia.

Constituția prevede că “Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării”, iar reglementarea prin delegare (ordonanțe simple și de urgență) se face în condiții bine determinate. Guvernului i se permite ca în situații excepționale să reglementeze prin OUG, dar acestea intră în vigoare numai după depunerea la parlament “spre dezbatere în procedură de urgență”. Așadar principiul delegării legislative implică fără dubii o aprobare ulterioară a ordonanței de către “unica autoritate legiuitoare a țării”, Parlamentul României. Dacă parlamentul nu este sesizat (prin depunerea OUG) aceasta nu intră în vigoare.

Dar ce se întâmplă dacă aprobarea parlamentului devine inutilă? Ei bine, în cazul normei penale mai favorabile, aprobarea parlamentului devine parțial inutilă. Acest tip de normă este și amnistia, dar și o modificare ce scade pedepsele principale (implicit și termenele de prescripție) sau pedepsele complementare și accesorii (confiscări de bani și bunuri, interzicerea altor drepturi, etc). Cum probabil tot omul cinstit din România a aflat după OUG 13 din 2017, acest tip de normă penală mai favorabilă este retroactivă, adică se aplică nu numai faptelor comise după emiterea ei, ci și celor anterioare. Dacă o secundă intră în vigoare, o anulare ulterioară nu o face nulă decât pentru faptele comise după. Faptele comise înainte de anulare se șterg cu buretele, se petrece acel reset total pe care pesdiștii tot încearcă să și-l dea de câțiva ani. (Citiți aici un articol exemplificativ, publicat de judecătorul Cristi Dănileț în februarie 2017, după OUG 13)

Așadar principiul delegării legislative este încălcat. Parlamentul poate decide după, CCR poate anula o astfel de OUG după, dar fără efect pentru cei care deja au scăpat. O ordonanță de urgență în domeniul penal, cu norme de dezincriminare sau amnistie face inutile și Parlamentul și CCR.

De ce nu a constat deja Curtea Constituțională acest lucru? Pentru că a evitat să se pronunțe pe fond! Să ne amintim că Președintele României și CSM au sesizat după OUG 13 un conflict constituțional între Parlament și Guvern. Din păcate, acest argument al încălcării principiului delegării a fost foarte vag adus în dezbatere, și Președinția și CSM concentrându-se pe inexitența unei urgențe (o chestiune relativă și subiectivă). Totuși, în condițiile în care președintele demarase procedura unui referendum pe 24 ianuarie 2017, înainte de OUG 13, reprezentantul președintelui cere Curții să constate că respectiva ordonanță golește de conținut suveranitatea poporului (vai, da, suntem și azi tot acolo!). Ce credeți că răspunde ticăloasa de CCR?

În ceea ce privește susținerea Președintelui României, potrivit căreia în contextul iminenței exercitării în mod direct a suveranității naționale de către corpul electoral prin referendumul de interes național pe tema continuarea luptei împotriva corupției și asigurarea integrității funcției publice, referendum a cărui procedură a fost inițiată la data de 24 ianuarie 2017, decizia Guvernului de a adopta Ordonanța de urgență nr.13/2017 reprezintă o conduită abuzivă, ce urmărește obținerea unor efecte penale mai favorabile înainte ca poporul să aibă posibilitatea să se exprime, și golește de conținut punctul de vedere al Parlamentului pe care acesta trebuie să-l exprime potrivit art.90 din Constituție, Curtea constată că aceste aspecte excedează cadrului procedural în care se analizează existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvernul României și Parlamentul României.

DECIZIA CCR 63/2017

Dap! Refuză să se pronunțe! Doamna Livia Stanciu face o opinie separată, dar și domnia sa se concentrează pe inexitența urgenței, fără să sesizeze caracterul special al normei penale mai favorabile și golirea de conținut a delegării legislative, de vreme ce parlamentul NU mai poate face nimic după.

Ulterior, sesizată pe cale de excepție pe OUG 13, care fusese între timp abrogată prin OUG 14, CCR constată inadmisibilă sesizarea, refuzând din nou să se pronunțe dacă poate fi dată prin ordonanță de urgență o normă penală mai favorabilă infractorilor. Alelei, domnul Morar (că de la ceilalți n-am pretenții) cum v-ați jucat dumneavoastră cu soarta României!

Paradoxul situației este că CCR are și acum pe rol OUG 14, cea care a abrogat OUG 13. Poate declara neconstituțională OUG 14 fără să se pronunțe pe OUG 13? Poate orice, că-s niște ticăloși. (Am scris aici despre acest pericol, el este în continuare real și de actualitate.) Dar asta cu OUG 14 la CCR e soluție de rezervă, nu-i așa domnu’ Dragnea? Să nu vă bucurați prea repede, atât vă zic! Cu sau fără o nouă OUG, Dragnea are variante, dar asta pentru că a reușit să pună mâna nu numai pe Guvernul României, ci pe mai multe instituții care ar fi trebuit să păzească democrația în țara noastră.

Comisia Europeană ia astăzi în discuție situația statului de drept din România. Riscul declanșării Articolului 7, în situația modificării Codului Penal prin OUG, este iminent. Dincolo de efectele economice concrete (tăierea fondurilor europene), de efectele politice semnificative, să reținem că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă afurisita de Curte Constituțională și-ar fi făcut treaba, interpretând Constituția cu bună credință. Dar noi, ca societate, avem datoria să nu ne dăm bătuți. Ăștia vor să ne scoată din UE sau, oricum, sunt dispuși să riște orice pentru a-și scăpa pielea. Societatea trebuie să se trezească, iar elitele ei trebuie să-și merite numele. Atât vă spun deocamdată.