A cincea tentativă eșuată (deocamdată) de amnistie

Moise Guran

Săptămâna trecută României i-a trecut glonțul pe la ureche. Din nou. În doi ani, cred că e al cincilea cartuș, a cincea tentativă a lui Liviu Dragnea de a-și grația faptele, cu costuri imense pentru societate. N-am știut întotdeauna de ele cu certitudine. S-au auzit lucruri, zvonuri aproape de fiecare dată, dar evoluțiile politice ulterioare au confirmat. După OUG 13 a mai fost o tentativă, tot cu Grindeanu, dar acesta a rezistat și a fost demis. Apoi cu Tudose, în toamna 2017, puțin înainte ca acesta să mârâie la Dragnea, apoi cu Viorica Dăncilă, în vara 2018 (după condamnarea lui Dragnea la trei ani și jumătate). Ce ne-a salvat de data asta? Ce ne salvează de fiecare dată. O combinație de factori politici interni și externi, dar, cel mai important, o atitudine trează a societății. În opinia mea, săptămâna trecută au contat cel mai mult intervențiile lui Timmermans și Iohannis.

Nu am dovezi, nici alte informații decât cele pe care le știe toată lumea, iar ceea ce scriu acum e o concluzie la care am ajuns mai mult intuitiv. Ordonanțele pentru modificarea Codului Penal și repunerea în termenul de contestație a sentițelor definitve sunt gata și sunt publice de mai bine de o săptămână. Comisia Europeană s-a opus la nivel tehnic. Și părea că e ignorată. Altfel n-am fi avut acele semnale de averizare de la Bruxelles, pentru societate. A urmat intervenția la nivel politic – discuția telefonică a lui Timmermans cu Dăncilă. Probabil i-a pus în vedere consecințele concrete și imediate (pentru România) ale adoptării respectivelor ordonanțe.

Mi se pare că ședința de guvern a fost amânată de joi pentru vineri tocmai pentru că doamna Dăncilă avea o mare presiune dinspre Dragnea, pe de o parte, să dea ordonanțele, și dinspre Comisia Europeană, pe de altă parte, să nu le dea.

Joi dimineața un număr de ambasadori ai unor țări UE merg la ministrul Justiției, stau de vorbă cu el, iar apoi ies în fața reporterilor de la minister și spun explicit de ce sunt acolo și care e pericolul – iminența unui număr de OUG-uri. Tot joi, președinta CSM (apropiată de Dragnea) dă un comunicat în care îl acuză pe Iohannis că subminează autoritatea CSM. Mai târziu se va dovedi că Savonea a dat comunicatul în nume propriu (fără să consulte CSM), dar joi el a apărut pe la 17, cu câteva minute înainte ca Iohannis să se adreseze națiunii de la Cotroceni. Momentul acela trebuie că a fost unul crucial. Pe la 16 se anunțase că la ora 18 vor fi declarații la PSD, iar la 16.30 a fost anunțată declarația președintelui.

Cel mai probabil joi după amiază Dăncilă era pe punctul să cedeze în fața lui Dragnea. În mod evident, la ora la care s-au anunțat declarațiile de la Cotroceni (intempestiv, cu doar jumătate de oră înainte), președintele nu era pregătit să dea decretul pentru referendum. A citit de pe foi, chestie destul de rară, ba chiar am sesizat unele ezitări și chiar emoții, semn că nu era familiarizat cu textul declarației. Nu era pregătit să dea decretul pentru referendum (probabil încă nu are întrebările) a anunțat ferm că îl face, simulând cumva procedura de lansare (care presupune totuși un decret și o întrebare) dar în discursul său Klaus Iohannis a vorbit explicit, chiar nervos, ultimativ (acel “Ajunge!”) despre OUG. Impactul asupra opiniei publice a fost mare. Joi seara țiuia atmosfera de la atâta tensiune.

La 18, când a ieșit Dragnea cu cei doi bufoni (ecologistul și Pavelescu) am citit pe fața lui că amnistia i-a scăpat iar printre degete.

Deci? Ce a fost cu adevărat determinant? Timmermans? Discursul lui Iohannis? Presiunea dinspre societate, pe care Viorica Dăncilă o simte în mod cert? Demisia celei mai importante consiliere a acesteia, vineri, cu mesajul că PSD s-a îndepărtat de valorile social-democrației, a fost în mod cert un mesaj de la Viorica pentru Dragnea. Sunt tentat să cred că Dăncilă i-a transmis astfel că este și ea gata să demisioneze. Nu știu cât de bine am citit eu evenimentele acestei săptămâni și nu știu nici dacă pericolul a trecut sau nu. Dacă a trecut, n-a trecut pentru mult timp. Cumva o să o ia de la capăt, poate prin înlocuirea lui Toader, poate altfel. Nu știu. Dar am scris toate astea pentru că noi toți mai avem nevoie și de victorii. Mici, poate, parțiale… dar ce, credeți că în bătălia de la Mărășești (cea mai mare dată de armia română în Primul Răzbel) ai noștri au reușit altceva decât să respingă o ofensivă? Nu e puțin. Hai #Rezist!