Înapoi la cauze:“Unicameral cu 300” – soluția crizei de încredere dintre politicieni și societate

Moise Guran

Nu o mai poate nega nimeni. Boicotul unui referendum național este în sine un turnesol perfect. Azi ei, politicienii, sunt exact în aceeași rușine ca atunci, în 2009. Vor să pună batista pe țambal. Atunci au primit un pumn în bot, rușinos, direct și explicit de la popor. Dar au ales să îl ignore. Iar de atunci poporul le tot răspunde cu ignore to all. Cu acel gen de mesaj pe care îl poți scrie pe plăcuțele de înmatriculare, dar nu-l poți scrie pe buletinele de vot. Iar dacă l-ai putea, asta ar fi aproape singura modalitate de a aduce lumea la vot. Aproape singura.

Oamenii fac mari confuzii în România în legătură cu instituția referendumului național, dar nici Constituția nu e prea clară și nici Curtea Constituțională nu s-a mai omorât să le rezolve.

Referendumul este de două feluri: consultativ, atunci când poporul este întrebat cam ce ar vrea pentru țara lui și decizional, atunci când poporul este chemat să aprobe o modificare de constituție, după ce parlamentul a votat cu cel puțin 2/3 o lege în acest sens.

În 2009 am avut un referendum consultativ, pe o temă ce implica modificarea constituției, adică o struțo-cămilă. Asta înseamnă că deși poporul a decis reducerea parlamentului la o singură cameră cu maximum 300 de aleși, tot mai era nevoie de o lege votată cu ⅔, urmată de un al doilea referendum de aprobare al acestei legi.

Întrucât Constituția spune că referendumul este o formă directă de exprimare a suveranității naționale, dar nu distinge între cele două forme de referendum, Curtea Constituțională a decis în 2012, că nici referendumul consultativ nu poate fi ignorat, că e tot o exprimare a voinței suverane a națiunii. (Aici un articol despre efectele indirecte ale acelui referendum). După cum știm, rezultatul său a fost și este în continuare ignorat de politicieni, iar acesta este elefantul mare și roz din încăpere la toate alegerile de atunci și până acum, inclusiv la referendumul (decizional pur) din acest weekend.

Dar controversele încep de acolo, din 2009, de la o situație care n-ar fi trebuit în niciun caz să rămână neclarificată. Comisia de la Veneția a recomdandat legiuitorilor să stabilească ce se întâmplă în cazul aprobării unui referendum consultativ, adică mai exact, care sunt pașii de după acesta. Asta pentru că cea mai proastă situație este fix cea din 2009, când poporul zice ceva iar politicienii se fac că nu pricep ce vrea poporul. Ceea ce este inacceptabil pentru o țară democratică.

Apoi, mai sunt și alte întrebări fără răspuns? Are un astfel de referendum consultativ un termen de expirare? Că al nostru, pare că a avut. Să vă explic… În 2012 când politicienii au încercat modificarea legii electorale, CCR le-a spus că nu pot legifera ignorând faptul că poporul a spus maximum 300, iar ei prevăzuseră mai multe locuri în parlament. Ciudat lucru, în 2015 CCR n-a mai avut aceeași problemă. Deci? A expirat cumva voința suverană exprimată de popor în 2009, undeva între 2012 și 2015? Evident, nu! Ignorarea dublă (și a deciziei suverane din 2009 și a deciziei CCR din 2012) arată doar că de la an la an respectul politicienilor pentru propria națiune s-a deteriorat, iar prăpastia dintre noi și politicieni a crescut. Și nu se va închide probabil până nu se va schimba fie clasa politică, fie acea generație de votanți, din 2009. Acesta e un cerc vicios!

Dar stați, că nici cu referendumul decizional lucrurile nu sunt clare precum cristalul… Cum să interpretăm boicotul masiv din acest weekend, care creează efecte juridice, chiar dacă rezultatul boicotului nu înseamnă totuși nici DA, dar nici NU? Poate fi reluat referendumul în viitor, sau trebuie votată de parlament o nouă lege? Dar cele trei milioane de semnături, expiră, sau nu expiră? Trebuie strânse altele, în cazul în care cineva ar dori redefinirea căsătoriei între soți?

Eu nu am răspuns la aceste întrebări, nici Constituția nu are, dar clarificarea lor este totuși importantă. Asta pentru că, să o recunoaștem noi dacă politicienii noștri nu vor, din 2009 și până azi, la fiecare scrutin, referendum sau alegeri la termen, prezența la vot (la orice fel de vot) a scăzut permanent.

Criza se agravează. Dragnea, corupția, hoții la putere, mita electorală împinsă peste limita îndatorării generațiilor viitoare, desființarea justiției, toate acestea sunt simptome. Cauza e acolo, înapoi în 2009, la acea rană încă deschisă a democrației noastre.  Iar eu v-am spus asta în zilele imediat următoare OUG 13. Și NU, NU e nici acum târziu pentru reglementarea unui parlament unicameral cu maximum 300 de aleși. E mai actual ca oricând. Că vă place sau nu cu o cameră, nimeni nu poate argumenta în mod coerent ignorarea unui referendum.