Socialiștilor, voi chiar nu vedeți corelația dintre absența muncii și ascensiunea hoției?

Moise Guran

La intervale regulate de timp mi se întâmplă chestia asta – dacă zici ceva de muncă în România, un întreg cor de ong-iști sare să-ți spună că ești “rasist economic”, “fascist social”, că îi urăști pe sărăci deoarece tu nu ești ca ei, că-s mai puțin de 200 de mii de asistați în România, pentru că atâția primesc venitul minim garantat. Și dăi cu huo! cu fake news! cu alerta de cutremur și cu bancnota de 20 de dolari peste ochi! N-avem ce dezbate, sunt vândut corporațiilor! Paradoxul situației nu par să-l sesizeze nicicum acești socialiști înfocați care susțin că nici vorbă să avem o problemă cu munca în țara noastră. Doar cu hoția! Ca și cum munca și hoția n-ar fi antagonice, nu s-ar implica una pe cealaltă.

Bref, totul a plecat de la un reportaj ProTV (preluat de Aplicația Biziday) despre faptul că e toamna, că recolta stă pe câmp și că n-are cine să o culeagă, asta deși în România sunt 4,3 milioane de persoane care trăiesc din indemnizații și alocații. Statistica nu e deloc nouă, ea a fost invocată și de BNR, iar argumentul adus împotriva ei este că ăia 4,3 milioane ar fi plecați din țară. E aberant! În cazul ăsta, în România am mai fi acum 14,5 milioane de oameni, dintre care majori puțin peste 10 milioane.

Dar nu cifrele contează ci tendința de a nega fenomenul inactivității sociale. Reportajul celor de la ProTV era interesant, căci în el erau fermieri care povesteau situația din satul lor, cât plătesc pe ziua de muncă și de ce nu găsesc oameni cu care să-și ia recoltele din câmp. 

Ca om de la țară (nu sunt un ignorant născut și crescut într-un bol de sticlă urban, așa cum exact cei ce mă acuză de asta sunt) cunosc bine aceste realități. Dacă am o doză de tradiționalism-pășunism în mine, ea produce o reacție de furie la o astfel de știre – nu e păcat mai mare decât recolta rămasă pe câmp. Știu exact ce înseamnă agricultura, cât de grea este munca și cât de mult riști să o faci degeaba din cauza unor intemperii sau a unor catastrofe naturale sau administrative (așa cum, da, este și pesta porcină) pe care tu, personal, nu ai cum să le controlezi. Iar după toate astea să nu-ți poți lua recolta de pe câmp…

Urmărind în timp, de data asta ca jurnalist, aceste realități socio-economice, eu am atras atenția asupra unei evoluții – mai sunt 3,8 milioane de români productivi, inclusiv cei din companii de stat. Aceștia țin în spate tot restul României. Nu că bugetarii nu muncesc, muncesc, dar fără ăia 3,8 milioane, resursa lor nu există. Iar resursa asta (taxe, impozite, contribuții) s-a împărțit pe ultima execuție bugetară așa – 74% salarii bugetari+asistență socială (inclusiv pensii) 26% tot restul – școli, spitale, cultură, infrastructură, etc. O catastrofă pe cale să se întâmple, căci numai un orb nu poate citi aici corelația unei alte realități – salariul mediu net în privat 2100 de lei, salariul mediu bugetar 4100 de lei.

Mai departe, orbul respectiv nu sesisează nici cauza migrației, dar nici corelația evidentă între faptul că munca este cea mai impozitată activitate în România și faptul că România este condusă de niște infractori. Pur și simplu aceste realități socio-economice au creat o majoritate politică periculoasă ce schimbă inclusiv reflexele culturale – pe măsură ce educația muncii se diluează devenim o țară de hoți. E atât de simplu! Cauză-efect! Ține minte aceste lucruri, dragă hipstere socialist, urban și educat, pentru data viitoare când ieși în stradă să strigi alături de mine ce vrem și, mai ales, ce țară NU vrem să fim!

Suntem contra cronometru, căci emigrația nu dă semne de încetinire, iar de plecat pleacă fix dintre ăia 3,5 milioane. Riscul ca statul român să nu se mai poată susține pe un orizont de timp de zece ani este major. Nu e despre sărăcie aici ci despre faptul că ne dezintegrăm ca țară.

Dacă scot în evidență aceste realități, asta înseamnă că-i urăsc pe sărăci? Suntem nebuni? Tot ceea ce vreau și singurul lucru pentru care am militat întotdeauna a fost o politică de încurajare a muncii. Printr-o taxare mai prietenoasă, prin investiții (inclusiv publice) care să creeze locuri de muncă mai bine plătite. Și, deloc în ultimul rând, prin educație, inclusiv, sau mai ales, educație a muncii.