Noi cu noi, 100 de ani. Regimul Groza și lichidarea constituționalismului.

V-ați dat seama până acum, cred, că nici eu nu public texte din cărți de istorie absolut întâmplător. Proiectul acesta, de a populariza cărți de istorie, de a vă oferi texte care să vă convingă să cumpărați cărți și să citiți despre evenimentele mai puțin cunoscute ale acestor 100 de ani de la România Mare, s-a suprapus celui mai ilustrativ context politic cu putință – în acești ani, parcă mai mult ca oricând, riscăm să ne repetăm cele mai negre perioade din istorie, tocmai pentru că nu ni le cunoaștem suficient.

Vă ofer azi un pasaj din volumul „Regele, comuniștii și Coroana”, apărut anul trecut la Polirom, sub coordonarea fraților Alexandru și Andrei Muraru. Este o culegere de articole științifice, care abordează din cele mai variate unghiuri (inclusiv din cel sovietic) perioada 1944-1947. Pasajul ales de mine azi aparține profesorului Ioan Stanomir, un expert în Drept Constituțional, și este extras din fragmentul intitulat „Subminarea constituționalismului și tranziția la totalitarism”. Lectură plăcută! Sublinierile îmi aparțin, la fel și nota de la final, cu bold. (Moise Guran)

Instaurarea regimului Groza, pe 6 martie 1945, marchează acel punct de inflexiune dincolo de care putem considera procesul de lichidare a constituționalismului ca fiind ireversibil. Odată cu 6 martie 1945, Regatul României își începe tranziția spre republica populară. Tot ceea ce urmează după această dată nu este decât o succesiune de evenimente încadrabile în planul deliberat de anihilare a libertăților și garanțiilor constituționale.

Regimul Groza se încadrează în paradigma clasică de instituire a democrațiilor populare în Europa Centrală și de Est. El este, înainte de toate, un regim care se fondează pe falsa mare coaliție, ca artificiu menit să mascheze dominația totală a comuniștilor, prin recursul la ambalarea acestei dominații în stratul protector al prezențcei aliaților obedienți. Frontul Național Democrat (FND) și mai apoi Blocul Partidelor Democrate (BPD) sunt exemplele de manual ce ilustrează această abordare comunistă. Rolul lui Petru Groza sau al unui Gheorghe Tătărescu este acela de a oferi decorului totalitar o aură de respectabilitate.

Regimul Groza recurge în mod deliberat, ca modalitate de legitimare, la clonarea partinică. Fiecare dintre partidele democratice (numite depreciativ istorice) este dublat de o copie imaginată în retortele comuniste. Modalitatea este clasică și va fi reluată simbolic de Frontul Salvării Naționale (FSN) și Ion Iliescu în 1990.

Regimul Groza este primul dintre cabinetele de după 23 august 1944 care alege, programatic, să contrazică mesajul ideologic al restaurației [constituționale; este vorba de Constituția din 1923 reintrodusă parțial în vigoare în 1944 – nota Moise] întreprinse sub egida regală. Menirea lui nu mai este organizarea unui minim consens, înainte de alegerile libere și corecte, ci permiterea impunerii unei autocrații care să destructureze cadrul juridic existent.

Din primul moment, regimul Groza utilizează toate mijloacele de care dispune constituțional, spre a guverna în afara și împotriva Constituției. Confuzia dintre puteri, permisă sub imperiul decretului din august 1944, este dublată de monopolul ideologic deja vizibil. Legiferarea realizată de cabinet devine legiferarea realizat de un singur partid.

Regimul Groza se distinge prin brutalitatea cu care tratează nu doar opoziția, ci și factorul constituțional al monarhiei. În fapt, odată cu 6 martie 1945 regele Mihai I este plasat în poziția de inamic tolerat al ordinii democrat-populare. Prezența sa este utilă în măsura în care permite păstrarea aparențelor de legalitate. Dar orice tentativă de afirmare a poziției sale constituționale este privită ca o ingerință inacceptabilă. Regimul Groza elimină, de facto, din primăvara anului 1945, Coroana din ecuația juridico-politică.

Ignorarea regelui este clară în situația a ceea ce este impropriu numită “greva regală”. Conduita regelui presupune refuzul de a sancționa prin semnătură decretele-legi și celelalte acte ale guvernului. Cabinetul lui Petru Groza instituie un precedent constituțional dramatic. Sprijinit pe un partid totalitar și legitimat de ocupația sovietică, el alege să sfideze legea fundamentală, acționând ca și cum regele ar fi încetat să mai existe.

Traiectoria Guvernului Groza se definește prin consecvența cu care se dedică unui obiectiv asumat transparent, transformarea României în republică populară. Dificultățile pe care le generează nerecunoașterea sa de către puterile occidentale sunt gestionate grație patronajului sovietic. Mai mult, regimul Groza obține o victorie strategică, fiind învestit cu misiunea de organizare a alegerilor. Garanțiile oferite la începutul anului 1946 opoziției politice sunt irelevante: cei doi miniștri democrați din cabinet, Mihail Romniceanu și Emil Hațieganu, legitimează fără a avea capacitatea efectivă de a controla sau limita abuzurile noii autocrații.

Drumul care se încheie cu 30 decembrie 1947 trece prin intensitatea paroxistică a anului 1946. Regimul de democrație populară de la București guvernează, chiar și după recunoașterea sa internațională, în afara constituției. Sensul restaurației din august 1944 este contrazis prin practica sa de intimidare și atac continuu la adresa opoziției. Strategia de fraudare a alegerilor este una dublă prin constituirea unui cadru de dominație a executivului și, mai apoi, prin intervenția directă la urne.

România anului 1946 este o republică populară de facto. Ea are o organizare constituțională, dar aceasta nu se mai supune exigențelor constituționalismului.

Nota Moise. Da, pasajul pe care vi l-am citit săptămâna asta la radio era din această carte. Am ales să public un altul, deși era probabil și acela foarte potrivit, căci arăta cum comuniști au ciuntit treptat prerogativele regale, totul fiind un plan existent încă din 1945. Planificările sunt esențiale în astfel de situații. Uitați-vă la ce trăim azi și spuneți-mi că nu e nicio planificarea strategică… În fine, să vă mai spun și că duminică, de la 12, la Bookfest, voi participa la o dezbatere pe această temă, la standul Polirom. Vor mai fi, pe lângă profesorul Stanomir, Cristian Pârvulescu și Andrei Muraru.