Douăj dă ani spitalul? Și totuși, nu numai Firea trebuie luată la întrebări…

Moise Guran

După ce guvernul a aprobat transferul terenului din Pipera către Primăria Capitalei, lumea a râs de Nelu Barbu și s-a enervat că de ce ne propunem să facem un spital în 20 de ani. În realitate, transferurile din proprietatea publică a statului se fac pentru scopuri precise și cu termen. Așa prevede legea și este regretabil că Nelu Barbu n-a știut să spună ce e cu ăia 20 de ani. Sigur că doamna Firea poate face mai repede Spitalul Metropolitan (probabil va și anunța că-l face în doi timpi și trei mișcări), chiar dacă este improbabil că îl va termina în timpul mandatului său (până în 2020). Dacă stai să te gândești, da, termenul de 20 de ani este chiar realist, dar aici problema e alta. Investițiile publice majore rar pot fi terminate în mandatul unui primar, al unui guvern sau al unei majorități parlamentare. Un singur politician are mandatul mai lung decât toți aceștia, iar acela este președintele României.

O să ziceți că nu e treaba președintelui să facă spitale sau stadioane sau autostrăzi, dar, înainte să vă contrazic, o să vă dau două exemple de care poate ați auzit.

Brașovul s-a apucat în 2009 să-și facă aeroport. A primit de la guvern un teren la Ghimbav, cu termen de cinci ani. În 2014 termenul a expirat, bineînțeles că aeroportul nu fusese făcut, iar din 2014 și până în 2016, Consiliul Județean și Guvernul României și-au prins urechile în proceduri de retransferare a terenului, care revenise de drept în proprietatea publică a guvernului, astfel încât să poată continua construirea aeroportului.

O știre Mediafax de luna trecută ne anunță că autoritatea locală se chinuie acum să redeschidă lucrările, oprite timp de cinci ani. De ce s-a întâmplat asta? Ambiții locale, Căncescu, spargerea USL, cinci guverne în trei ani, și așa mai departe.

Un contraexemplu este construcția stadionului de la Craiova. Acolo primăria avea terenul, dar a făcut lucrurile cumva pe dos. Investiția (de mai mică amploare totuși decât Aeroportul Brașov) a derulat-o Guvernul României, prin Compania Națională de Investiții, iar apoi a predat-o Primăriei din Craiova. Sigur că îți trebuie spate politic pentru asta, trebuie să te ajute guvernul, să îi ai pe ai tăi pe acolo și să vrea și partidul să te umfle pe tine, ca personaj politic. Și, deși Olguța Vasilescu a avut acest spate, stadionul tot n-a fost inaugurat, așa cum era programat, pe finalul mandatului de primar al acesteia, în 2016, ci, cu mari eforturi și chiar riscuri (acoperișul s-a și rupt după câteva luni), pe finalul anului 2017.

Îmi pare rău să vă spun că, deși cred în descentralizare și în responzabilizarea autorităților locale în ceea ce privește mari proiecte de infrastructură (așa cum sunt și Aeroportul Brașov, și Stadionul Craiova, și Spitalul doamnei Firea), actuala organizare administrativă și politică a țării noastre lasă astfel de proiecte în caftul mafiilor politice, în mod inevitabil acestea le atribuie pe șpăgi, apoi se schimbă, cei care vin, vin cu foame și trebuie să ia și ei șpăgi ca să continue un astfel de proiect și uite așa ne mirăm că nu avem de niciunele și ne întrebăm ce am făcut o mie de ani care ne lipsesc din istorie.

Nu credeți că cineva trebuie să scoată totuși țara din aceste cercuri vicioase? Dar cine? M-am tot gândit la asta și, dincolo de nevoia unor reformări în administrație (care nici alea nu se fac tot din cauza acelorași mafii politice) am ajuns la concluzia că doar președintele Republicii România s-ar putea implica mai mult în proiectele de infrastructură. Are un mandat mai lung (cinci ani, dar plus cinci se pot face zece ani), are instrumente de mediator, este ales direct și este reprezentativ pentru națiune. Asta nu înseamnă că președintele trebuie să viziteze șantiere, încălțat cu cizme și cu mistria în mână, dar cum ar fi să stea de vorbă mai mult și mai concret și cu Opoziția, și cu Puterea (oricare ar fi ea) să vadă, înainte de a desemna un premier, în ce măsură un candidat este dispus să urmărească obiective naționale mari, așa cum ar fi aderarea la Euro, o reformă coerentă a învățământului sau, da, o autostradă între două sau mai multe provincii istorice.

Spuneți-mi că nu, nu e treaba președintelui să ne asigure coerența națională! Iar eu o să vă întreb a cui e. Putem râde de Nelu Barbu, ne putem enerva pe Dăncilă sau pe Firea… rămânem cu râsul. Poate că ar trebui să învățăm să mai și vorbim unii cu alții, să ne mai și înțelegem deschis, pe proiecte benigne, iar unul singur dintre noi, unul singur, să mai și învețe să fie președinte.