Unicameral, 300 de aleși, uninominal, în două tururi de scrutin
Moise Guran
După alegerile locale din 2012 (primele la care s-a introdus votul într-un singur tur pentru primari) remarcam faptul că s-a dus dracu democrația. Nici nu bănuiam ce avea să mai urmeze… Sistemul electoral s-a schimbat – nu numai că am revenit la votul pe liste (un mare pas înapoi, făcut cu complicitatea tuturor partidelor), dar azi și votul și non-votul sunt direcționate, intrarea în alegeri este limitată de praguri uriașe (care împiedică apariția unor altfel de politicieni), iar majoritățile care conduc țara sunt legitimate cu votul a aproximtiv 20% dintre cetățeni. Da! Atât înseamnă 50% dintr-o participare de 39%. PSD, ALDE și UDMR guvernează acum cu puțin peste 4 milioane de voturi, adică cu aprobarea a 21% din totalul cetățenilor. În numele acestora nu numai că vor dereglementarea corupției, dar îl pot scoate pe tușă (temporar) chiar și pe un președinte care a obținut 6,2 milioane de voturi (35%, știu, e tot puțin).
Paradoxal, oamenii cred că problema e pe partea de cerere electorală (neprezentarea la vot) când, de fapt, adevărata problemă este oferta politică, limitată tocmai de un sistem conceput în acest sens. O reformă de bună credință a sistemului electoral trebuie să urmărească un singur lucru – readucerea unei majorități a cetățenilor României la urne, o majoritate care să voteze cât mai bine informată. Aici nu e vorba de favorizarea unui partid sau a altuia, ci de salvarea democrației însăși – legitimarea guvernării printr-o majoritate parlamentară semnificativă.
Am tot studiat statistici, am căutat soluții, cauze, efecte… Lucrurile sunt complicate. Pentru a-i readuce pe români la vot, putem face unul sau mai multe lucruri ce ar trebui să îmbunătățească oferta politică. Vă dau o listă, pe alese, iar apoi le iau pe rând și le comentez cu argumente pro și contra.
1. Desființarea listelor de semnături (de tot, nu reduse la jumătate, cum a propus USR-ul), dar și a pragului electoral.
2. Reducerea numărului de parlamentari (eventual și a numărului de camere).
3. Alegeri parlamentare în două tururi de scrutin.
4. Votul obligatoriu.
5. Recuplarea alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale.
Eu le susțin pe primele trei (cele cu albastru), cu ultimele două nu sunt de acord. Dar înainte de a purcede la argumente, iată o statistică interesantă – cât timp alegerile parlamentare au fost cuplate cu primul tur din prezidențiale, la turul II prezidențial s-a înregistrat o prezență mai mică la vot.
În 90 și în 92, președintele a fost ales din primul tur. Se poate argumenta că și Vadim Tudor în 2000 și Băsescu în 2004 au fost candidați surpriză, atipici. Părți importante ale electoratului au preferat să nu voteze deloc în 2000, dar în 2004 absenteismul din turul II s-a redus, fie și pentru că nici Băsescu nu era Vadim, nici Năstase nu era Iliescu. Dar, cel mai important, zic eu, a fost faptul că în 2004 au existat dezbateri finale, serioase, mai așezate, o mai mare popularizare a candidaților și a ofertei lor electorale.
Imediat după aceea, după despărțirea parlamentarelor de prezidențiale, trendul se schimbă. Poate și pentru că în 2009 (prezență 54% în T1, 58% în T2) și în 2014 (prezență 53% în T1, dar 64% în T2), în primul tur, dezbaterile au fost limitate. Geoană a fugit de Băsescu (dar n-a mai putut evita dezbaterea înainte de turul II), iar Ponta a mâncat popcorn, în primul tur, bazându-se pe Corlățean pentru Diaspora și pe Sebi Ghiță pentru Republica Moldova. În ambele cazuri, un electorat mai bine informat a dorit în număr mai mare să voteze.
Din nefericire, doar votul pentru alegerile prezidențiale este prevăzut în Constituție, ca uninominal, în două tururi. Asta deși Articolul 69 proclamă nulitatea mandatului imperativ, ceea ce înseamnă totuși că părinții Constituției noastre au avut în vedere o limitare a influenței pe care Partidul ar trebui să o aibă asupra Alesului. Păi dacă Partidul îi oferă Alesului locul pe listă, cum dracu să mai fie Alesul în slujba alegătorilor, iar nu a Partidului?
La Consilii Județene s-a trecut la votul într-un singur tur pentru președinți (în 2008, pe o lege propusă în 2007 de un guvern minoritar PNL, susținut din umbră de PSD), iar din 2012 se aleg și primarii într-un singur tur. Practic, structurile administrative ale României au fost treptat subordonate partidelor mari, de vreme ce doar acestea puteau asigura cel mai mare procent (fie el și de 13% cât a luat Firea la București) într-un singur tur. Consecutiv, consiliile județene și primăriile asigură apoi votarea partidului la parlamentare, într-un marketing politic ce ne-a golit democrația de conținut.
Probabil că am fi ajuns să ne alegem și președintele într-un singur tur (cu o reprezentare națională de 10-20%) dacă nu era consfințită alegerea uninominală, în două tururi, prin Constituție. Aceasta este tendința. Practic, politica o mai fac doar partidele mari, cu televiziunile lor, cu finanțări ilegale plătite apoi din lucrări publice, un cerc vicios inventat de o lume putredă, îmbălsămată într-o aparență de democrație, ca să nu pută prea tare, dar care nu numai că nu se sinchisește de faptul că puterea se cucerește cu mai puține voturi decât într-un sistem cenzitar, dar s-a și adaptat ca să-și conserve avantajele acestor noi realități.
Electoratul s-a schimbat, mijloacele de informare s-au schimbat (polarizând pe internet tinerii și pe tv pensionarii, ceea ce permite de exemplu diseminarea unor mesaje diferite, de lehamite și neparticipare la vot pe internet și de mită electorală pe tv), campaniile sunt și ele altfel, mai superficiale, dar marketingul politic tot nu ne-ar fi pus în asemenea pericol democrația, dacă n-ar fi venit legea electorală din 2015, care nu numai că a desființat uninominalul, dar a și ridicat pragurile de acces în campania electorală la maximum permis de regulile europene (1% din voturi, imens! doar ca să poți candida la București îți trebuie 20 de mii de voturi).
Desființarea listelor de semnături este așadar prioritatea zero, atât pentru alegerile locale, cât și pentru parlamentare. Dezavantajul este că dacă intră prea mulți candidați pe listă, mesajele se diluează, iar campania își atinge mai greu scopul. Aparent. Dacă votul este uninominal, în două tururi, al doilea tur reduce numărul de candidați, favorizând dezbaterea directă și, deci și prezența la urne. Și, cel mai important, statistic este mult mai probabilă o prezență mai mare la urne în al doilea tur! Dacă reușim astfel să aducem cu 10% mai mulți oameni la vot, democrația mai are o șansă. Oricum, șansele de a vedea în al doilea tur mai mulți parlamentari independenți sau din partide mai mici cresc. Oferta politică se diversifică. Crește riscul intrării unor extremiști în Parlament? A unor bogătani ca Becali sau a unor populiști ca ăia din partidul lui Dan Diaconescu? Haida, de! Păi ăștia care au intrat pe liste acum ce sunt? Își ascund poate socialist milioanele prin Brazilia, Madagascar sau Cuba, dar îi dau de gol mitralierele.
Am o sută de mii de argumente pentru reducerea numărului de parlamentari. La 300 sau la mai puțini. Și la parlament unicameral. Le-am mai scris aici, în acele zile fierbinți din februarie 2017, vă invit să le citiți. Nimeni nu ne va putea spune cu exactitate cât de mult a demolat încrederea electoratului în democrație ignorarea rezultatului Referendumului din 2009. Dar nici nu va putea susține nimeni că acea ignorare nu a contat.
Sunt împotriva introducerii votului obligatoriu. Puțini, dintre cei care îl susțin, știu prea multe despre el și efectele lui. Votul obligatoriu din Grecia și Bulgaria, de exemplu, nu a asigurat o prezență mult mai mare decât în România. Cipru a renunțat, că devenise o formă fără fond, în Belgia e o formalitate, iar în rest… de la Australia la Coreea de Nord, votul obligatoriu e mai degrabă o ciudățenie. Adevăratele probleme de la noi nu pot fi însă rezolvate de introducerea votului obligatoriu, cum cred mulți. Poate obligativitatea va crește cu câteva procente prezența la vot, dar numai în rândurile celor mai săraci dintre cetățeni. Ceilalți (mulți) vor prefera să plătească o amendă, dacă țin neapărat să-și arate scârba față de clasa politică. Obligativitatea votului nu rezolvă cauza problemei – oferta politică. Obligativitatea nici nu favorizează dezbateri electorale serioase în locul bombardamentelor de afișe mute, iar dacă în continuare cei care nu se regăsesc și nu vor să se asocieze cu partidele mari, vor avea un prag de semnături de trecut pentru a intra pe listele electorale, iar apoi un prag de acces în Parlament, atunci obligativitatea votului va favoriza tot partidele mari.
De recuplarea alegerilor prezidențiale cu cele parlamentare m-am vindecat. O vreme mi s-a părut o soluție, dar acum, după ce, de bine de rău, s-a dovedit că e mai sănătos pentru democrație să ai președintele de altă culoare decât parlamentul, cred că e mai bine să avem totuși un decalaj între alegerile prezidențiale și cele parlamentare, pentru a nu facilita alegerea la pachet.
Așa am ajuns la concluzia că soluția pentru o democrație ca a noastră este votul uninominal, în două tururi și pentru Legislativ și pentru Locale, eventual consfințit în Constituție, pentru a nu mai fi posibilă modificarea sistemului de la un ciclu electoral la altul. Un parlament redus numeric, în care rolul partidului ar scădea, ar permite o creștere a vizibilității și a responsabilității alesului. Cred în parlamentarism și tocmai de aceea nu pot accepta rolul de Votament pe care i l-a atribuit Parlamentului actual un partid stat transpolitic, corupt, fatal pentru democrație tocmai prin compromiterea ideii de dezbatere publică.
