Revoluția Regelui, revoluția noastră
Moise Guran
Puștiul care a devenit viral, după ce a sintetizat atât de bine ziua înmormântării cu fraza – Eu am înțeles că Regele s-a dus, iar noi am rămas cu comuniștii, a exprimat în cele mai simple și mai puternice cuvinte cu putință, un fior care a traversat ieri țara ca o undă de șoc, trecând probabil prin mintea unor milioane de români, conectându-i empatic, unindu-i în aceeași amărăciune, căreia i-a dat glas puștiul de la ProTV. Este faza a doua a unei Revoluții – schimbarea mentalității și trecerea unei idei de la nivelul elitelor într-o propagare de masă.
Nevoia unei schimbări reale a clasei politice – cu asta au rămas, după ziua de ieri, cei mai mulți dintre români, unii conștienți, simțindu-și efervescența revoltei, alții intuitiv, la nivel de senzație, fie ea exprimată și în amărăciunea acestei fraze simple a unui copil – Regele a plecat, noi rămânem cu comuniștii.
O să-mi spuneți poate că asta s-a strigat și după Colectiv. Da. Numai că atunci, la fel ca acum, după o emoție de masă, doar o elită a fost capabilă să facă o corelație între tragedia petrecută și cauza ei profundă – corupția clasei politice. Ceilalți au plâns, da, dar… V-am spus și atunci și de mai multe ori de atunci, că cei care au ieșit în stradă după Colectiv, cam aceiași cu cei care au ieșit în acest an, nu sunt reprezentativi pentru națiunea noastră, chiar dacă sunt importanți, căci ei reprezintă o elită instruită, cu venituri mai mari, capabilă (până la un punct) să susțină idealisme abstracte, să iasă în stradă pentru a cere lucruri pentru alții, nu pentru ea.
Dar, chiar dacă emoția de la Colectiv a depășit ca răspândire această elită, chiar dacă momentul a fost puternic și atunci, ea nu a găsit un teren fertil în mințile celor mai mulți dintre români. Pur și simplu o majoritate a văzut drept cauză a tragediei atunci focul, iar nu corupția sistemică pe care o striga în stradă o minoritate. Ba chiar se poate ca majoritatea să se fi și enervat (după ce Ponta a demisionat, știm acum, ajutat de Dragnea) și să fi acceptat ceea ce i-au tot repetat manipulatorii de seară de pe la tv – că tragedia a fost folosită politic. A fost, într-adevăr, dar altfel decât au înțeles-o cei mai mulți.
Acum însă lucrurile sunt mult mai clare. Ca o nație emoțională ce suntem, de câteva zile reverberăm în valuri. Fără ca moartea Regelui să fi fost o tragedie (căci era bătrân și suferea de prea mult timp), viața lui le-a oferit celor mai mulți dintre români exemplul mesianic de care aveau nevoie pentru a înțelege – da, noi rămânem cu aceiași comuniști, ba chiar (și tot în aceste zile a devenit atât de evident) cu unii mai cinici decât cei care nu l-au primit pe Rege după 1990, unii care, deși acum l-au înmormântat cu tristețe cabotină, seamănă mai mult cu borfașii care l-au alungat în 1947, decât cu cei din 1990. Moartea Regelui a produs (atât de ciudat că abia acum) în majoritatea românilor, revelația unui alt destin pe care, vă povesteam, unii dintre noi au avut-o atunci, în 90. Nu căutați explicații logice. Suntem o nație, cum spuneam, emoțională.
Acum, după ziua de ieri, nevoia de schimbare profundă e generalizată în România. O revoluție se petrece întâi în capetele oamenilor și abia apoi în societate. Azi, mai mult decât ieri, Revoluția e coaptă. Dar nu știu cum se va manifesta ea. Poate fi din nou deturnată? Da, poate, s-a mai întâmplat. Poate izbucni, cumva? Poate și asta, dar, să nu uităm, o izbucnire nu garantează intrarea pe un curs pozitiv. Pentru o schimbare benefică este nevoie de lideri, de direcții de acțiune, de un steag, cum spuneam săptămâna trecută. Mulțimile se pot răscula, dar pentru o revoluție e nevoie de mult mai mult.
