Nație mediocră, cerșim cu disperare Nr. 1 Mondial!

Moise Guran

De acum este/ar trebui să fie clar pentru toată lumea că Simona nu este pregătită să devină locul 1 mondial în tenisul feminin. Pur și simplu sunt alte fete mai puternice, mai pregătite poate (nu mă prea pricep), care-și doresc mai mult victoria, cum zicea o celebră perlă a jurnaliștilor sportivi. Nu asta dezbat eu, deși o simpatizez și eu pe Simona și mi-aș fi dorit foarte mult, pentru ea, să reușească această performanță pe care o tot ratează. Ghici ce! Adevărata performanță nu este să ajungi pe locul 1, ci să rămâi acolo, dovedind că n-a fost vorba doar de o conjunctură, de retragerea Serenei și de suspendarea rusoaicei ăleia înalte. Glumesc! Știu că o cheamă Sharapova, cum dracu să o uit!

Presiunea publică pusă pe Simona Halep are în ea ceva foarte bolnav. Simona n-are nicio vină, e vorba de o boală a națiunii, identificată deja de către psihologi, aceea de a ne ascunde mediocritatea după vârfuri. Olimpicii care câștigă premiul I pe nu știu unde sunt făcuți eroi naționali, lumea savurează astfel de știri, fiecare se simte mândru, având în sfârșit confirmarea că face parte dintr-o nație dotată, deșteaptă, ambițioasă, de succes. Pentru un moment, realitatea cruntă din jur dispare, nu mai sunt gropi în asfalt, nu se mai surpă autostrăzile, mândria încălzește apartamentele cam reci iarna, mândria crește pensiile și tot ea explodează PIB-ul.

Pentru moment. Pentru o seară.

Toți suntem excepționali, sau ne simțim așa, doar pentru că unul de-al nostru e acolo, în vârful clasamentelor mondiale, reușind să ne mintă puțin în ceea ce ne privește pe fiecare dintre noi înșine.

Dar nimeni nu vorbește despre olimpicii care NU reușesc să ajungă pe locul 1, despre cei care muncesc, se străduiesc, luptă, dar pierd un titlu, câștigând totuși, fără glorie, propria dezvoltare, ieșirea din mediocritatea celorlalți, a noastră a tuturor. Să fii numărul 1 mondial, în tenis sau la o olimpiadă, poate fi o chestiune de conjunctură, cum spuneam, la fel cum poate fi o chestiune de conjunctură și să NU fii numărul 1 mondial. Dar cel care aspiră, muncește, se zbate, indiferent că are sau nu succes, deja e altceva decât restul celor care stau pe margine și cerșesc o victorie care nu e și nici nu poate fi a lor. El/ea a ieșit din mediocritate. Noi ceilalți nu.

Și lucrurile tot n-ar fi atât de rele, dacă mulți dintre noi, ăștia dezamăgiții de Halep, n-ar fi gata să fure, să trișeze, să se lase mințiți, doar pentru a obține seara magică în care se vor fi simțit numărul 1 mondial. Acum e clar că și dacă Simona ajunge pe prima poziție WTA, acest lucru nu poate dura. Este evident că la acest moment nu e cea mai bună din lume, că mai are de muncă, de luptă, dar pare că doar Simona știe acest lucru, în vreme ce cohorte întregi de români vor o păcăleală de-o seară, și-s dezamăgiți că nu o obțin. Să ajungă dom’le nr. 1, nu mai contează după aia! Zici dracu că suntem nemți, japonezi sau ruși, că avem frustrarea de a nu putea să-i depășim pe americani. Aloo! Suntem doar români! Noi nu suntem, ca nație, nici locul doi, nici locul zece sau douăzeci mondial. Cumva, conștienți sau nu, de minciuna pe care o cerșim, ajungem atât de ticăloși încât să reproșăm unui sportiv cinstit că nu reușește să ne mintă!

În urmă cu ceva ani, pe când Simona Halep țâșnea ca o rachetă din derizoriul nostru național, îmi exprimam aici speranța că ea este reprezentativă pentru o generație, la nivel de mentalitate, evident. Cred în continuare asta și, deși am respins ferm comentariile pseudo-sportive cum că Simona nu are mentalitatea de învingător, trebuie să recunosc faptul că nici măcar generația ei nu va putea duce România acolo unde ne-o dorim cei din generația mea, sau și-au dorit-o cei din generațiile anterioare. Este, desigur, și vina mea, și a ta, cel care citești asta, că următoarea generație va fi tot una ce va putea obține, în cel mai bun caz, o bază mai bună pentru o altă generație, ulterioară.

Nu de tenis e vorba aici, ci de infinita amânare a unei mai mari determinări naționale, despre întreruperea unor blestemate cicluri de evoluție și involuție, despre incapacitatea de a păstra și de a transmite mai departe un drum drept, hotărât, determinat. Exact incapacitatea de a oferi mai mult decât cerem de la ceilalți, handicapul de a nu putea gândi nimic în perspectivă din cauza unui prezent mic și egoist, iresponsabilitatea de a-i reproșa celui mai bun dintre noi că nu e cel mai bun din lume și deci, nici noi nu suntem, din cauza lui/a ei, acestea sunt adevăratele ancore cu care singuri ne priponim într-un înfiorător primitivism. Psihologic, sufletesc și, în final, un primitivism național.