Ce ne-a spus „Geografia” lui Kaplan despre complexitatea conflictului din Asia de Sud-Est
Moise Guran
Probabil cu toții ne-am întrebat în aceste zile dacă nebunia lui Kim din Coreea de Nord va merge până la capăt sau dacă SUA vor dori să rămână relevante în Asia de Sud-Est, atacând, indiferent că sistemele sale de interceptare vor fi puse la încercare prin lansarea unor rachete către Guam (aici o analiză BBC despre tipurile de rachete deținute de Coreea de Nord și raza lor de acțiune). Nu știu răspunsul la această întrebare, mă îndoiesc că îl știe cineva la modul serios, nici nu voi insista foarte mult pe interpretarea evenimentelor recente, rostul acestui articol fiind acela de a vă ajuta să înțelegeți poziționarea generală pe tabla de șah a Asiei de Sud-Est, contextul fiind mult mai important decât pretextul. În acest sens, l-am chemat în ajutor pe Robert D. Kaplan, mai exact am selectat pentru dumneavoastră lungi pasaje din cartea sa “Răzbunarea geografiei”, apărută în 2012, disponibilă și în limba română la Editura Litera. Sublinierile și boldurile îmi aparțin, dar voi marca distinct cu italic comentariile mele din diferite pasaje, pe care le-am reașezat într-o altă ordine decât în cartea lui Kaplan, mai relevantă pentru contextul actual.
Articolul conține, de asemenea, diferite linkuri către articole în engleză sau către Wikipedia, pentru a face mai facilă înțelegerea diferiților termeni care țin de geo-politică. Țineți cont, din capul locului, că în zonă principalele interese aflate în contradicție sunt cele ale Chinei și Statelor Unite, ceea ce nu face nerelevante Japonia, Coreea de Sud și, bineînțeles, Rusia. Kaplan caracterizează China ca pe o softpower (simpatia sa pentru cultura și chiar politica chinezească este pe alocuri evidentă) lucru care poate fi adevărat, dar numai parțial. Iată cum caracterizează el relația dintre chinezi și coreeni, din perspectivă istorică, a trecutului comun și deci, într-un viitor aproape inevitabil, în care cele două Coreei se vor reuni.
“Mongolia, Orientul Îndepărtat rus, Asia Centrală și Asia de Sud-Est sunt zone în care chinezii își exercită influența și se extind în mod firesc, deși granițele politice nu se vor modifica niciodată. Dar locul în care China e cea mai puțin completă este peninsula Coreea, unde granițele politice ar putea foarte bine să se schimbe – dacă este să acceptăm argumentul că, într-o lume din ce în ce mai adânc penetrată de tehnologia informațională, regimul ermetic nord-coreean are puține șanse de supraviețuire. Iată de ce Coreea de Nord este adevăratul pivot al Asiei de Est: dispariția ei ar putea să afecteze destinul întregii regiuni în viitoarele decenii. Semănând cu o proeminență a Manciuriei – sau, din punct de vedere geografic, fiindu-i acesteia un apendice natural, peninsula coreeană ține sub control tot ce înseamnă trafic maritim în nord-estul Chinei și, mai mult decât atât, strânge bine la subraț Marea Bohai, unde se află cele mai vaste rezerve extracontinentale de țiței ale Chinei. În Antichitate (…) porțiuni din Coreea, mai ales din partea ei de nord, au căzut în stăpânirea dinastiei Han și sub cea a dinastiei Qing la începutul timpurilor moderne. China nu va anexa niciodată vreo porțiune din peninsula coreeană, dar tot păstrează frustrări legate de suveranitatea celor două state coreene. Chinezii au sprijinit regimul stalinist al răposatului Kim Jong-il și al actualului lider Kim Jong-un, dar tot râvnesc la geografia Coreei de Nord – cu ieșirea ei suplimentară la Pacific în apropierea teritoriului rus – și-și fac planuri pentru această porțiune de peninsulă, țintind la epoca de după domnia fostului „Iubit Conducător” și a fiului acestuia, care i-au provocat Beijingului dureri de cap nesfârșite. În ultimă instanță, China și-ar dori să trimită miile de transfugi nord-coreeni să construiască o bază politică favorabilă preluării economice treptate de către Beijing a zonei fluviului Tumen, unde se intersectează China, Coreea de Nord și Orientul Îndepărtat rus și unde se află niște bune facilități portuare la Oceanul Pacific, tocmai în dreptul arhipelagului nipon. Viziunea chinezilor în privința Coreei de Nord presupune un stat mai modern, autoritar și de tip gorbaciovist, care să stea precum un tampon între China și democrația vitală, bazată pe clasa de mijloc, din Coreea de Sud.
Nota Moise. Alți autori, acum în 2017, consideră Coreea de Nord doar o zonă tampon pentru China, față de influența capitalist-americană pe care Coreea de Sud ar putea-o avea. Deși împărtășea parțial, în 2012, această viziune, Kaplan identifică de atunci interesul pe care China l-ar putea avea mai degrabă în unificarea celor două Coreei, cu condiția retragerii bazelor americane din peninsulă. Cu adevărat interesant este faptul că acum, în 2017, după scandalurile de corupție ce au zguduit democrația sud-coreeană, înțelegem chiar mai bine argumentele din 2012 ale lui Kaplan, potrivit căruia SUA nu vor mai putea exercita asupra Coreei de Sud o influență mai mare decât China. Pe de altă parte, deși există opinii potrivit cărora Coreea de Sud nu mai are nevoie de US Army pentru a se apăra de Coreea de Nord, o eventuală retragere a bazelor americane din Coreea de Sud complică și mai mult lucrurile, căci ar presupune necesitatea înarmării supplimentare a Japoniei. Revenim la textul lui Kaplan.
„Dar nici măcar China nu poate menține sub control evenimentele din Coreea de Nord. În alte scenarii din ultimele decenii, care aveau de-a face cu țări divizate – Vietnam, Germania, Yemen –, forțele unificatoare au sfârșit prin a triumfa. Dar în nici unul dintre aceste cazuri unificarea nu a fost realizată printr-un proces deliberat. Mai degrabă, ea s-a petrecut într-o manieră bruscă, tumultuoasă, care nu a ținut cont de interesele tuturor părților majore implicate. Și totuși, pare mai plauzibil că, deși se teme de reunificarea Coreei, în ultimă instanță China va avea de câștigat de pe urma ei. Un mare stat coreean reunificat se va găsi, mai mult sau mai puțin, sub controlul autorităților de la Seul, iar China este partenerul comercial numărul unu al Coreei de Sud. Coreea reunificată va fi și o Coree naționalistă, cu tendințe de ostilitate față de vecinii ei mai mari, China și Japonia, care în decursul istoriei au căutat mereu s-o țină sub control sau chiar s-o cotropească.
Dar inamiciția față de Japonia este substanțial mai mare, de vreme ce Imperiul Japonez chiar a ocupat peninsula coreeană din 1910 până în 1945. (Există și acum dispute între Seul și Tokio, referitoare la insulițele Tokdo/Takeshima din ceea ce coreenii numesc Marea de Est, iar niponii, Marea Japoniei.) Totodată, presiunea economică exercitată de China va fi mai mare decât cea japoneză. În cazul eventualei reunificări a Coreei, care ar înclina ușor-ușor către China și s-ar îndepărta de Japonia, n-ar mai exista decât foarte puțin, sau chiar deloc, temei pentru continuarea prezenței trupelor americane pe teritoriul coreean, ceea ce ar alimenta, în consecință, necesitatea reînarmării japonezilor. Cu alte cuvinte, este ușor de conceput viitorul Coreei ca fiind influențat de o Chină Mare, în același timp în care trupele americane desfășurate la sol în Asia de Nord-Est sunt în continuă scădere.”
Nota Moise. Dar tabloul este infinit mai complicat de atât, nu numai pentru China, dar și pentru Statele Unite. Ca să putem merge mai departe, vă propun să ne aplecăm puțin asupra insulei Guam, cea amenințată acum direct de Coreea de Nord, cel mai apropiat și cel mai delicat teritoriu deținut de americani încă de la finalul secolului XIX. Iată cum descrie Robert Kaplan acest teritoriu.
“Încă de pe acum, Baza Aeriană Andersen de pe insula Guam este cea mai impresionantă platformă din lume pentru viitoarele acțiuni militare ale Statelor Unite. Cu cele 100.000 de bombe și rachete și cele circa 250.000 de tone de combustibil de avion disponibile în orice moment acolo, este cea mai mare poziție strategică de alimentare și acțiune a forțelor aeriene americane de oriunde în lume. Pistele ei de decolare și aterizare găzduiesc șiruri nesfârșite de avioane C-17 Globemaster, F/A-18 Hornet367 și altele asemănătoare. Tot în Guam se află și o flotilă de submarine americane și o bază navală în plină extindere. Guam și insulele Mariane de Nord din apropiere, ambele posesiuni americane, sunt situate la distanțe relativ egale de Japonia și de strâmtoarea Malacca.”
Nota Moise. Strâmtoarea Malacca, la sudul Mării Chinei de Sud (aruncați un ochi pe hartă) străjuiește de fapt cea mai disputată zonă a lumii, un culoar maritim fără de care benzina ar fi mai scumpă în Statele Unite, dar și chinezăriile ar fi mai scumpe în România. Valoarea mărfurilor ce tranzitează anual Marea Chinei de Sud este estimată la 5000 de miliarde de dolari, adică 15% din totalul comerțului mondial (de mărfuri). Deși harta de mai sus (sursa CSIS oferă și alte hărți interesante; click pe poză pentru ele) se referă la gazul lichefiat, ea arată uriașul culoar de tranzit ce reprezintă adevăratul interes și al Chinei și al Statelor Unite. Problema Coreei, nu numai că nu poate fi scoasă din contextul acestor dispute ci, din contră, trebuie înțeleasă ca un șah, dat pe flanc, dar în interiorul ei. Dar care este viitorul acestui conflict? Înapoi la Răzbunarea Geografiei!
“Un plan care a circulat la Pentagon în 2010 schița o cartografie navală a secolului XXI ce încerca „să contracareze puterea strategică a Chinei […] fără o confruntare militară directă”. Perspectiva includea și o diminuare a marinei militare americane de la cele 280 de nave din prezent la 250 și o reducere a cheltuielilor de apărare cu 15 la sută. Conceput de Pat Garrett, un colonel de marină în retragere, planul merită prezentat, pentru că introduce în ecuația Rimland-ului eurasiatic importanța strategică a Oceaniei, și asta chiar în timp ce desfășurarea trupelor americane sporește dramatic pe insula Guam.
Insule precum Guam, Palau, Marianele de Nord, Solomon, Marshall și Caroline sunt, toate, fie teritorii aparținând Statelor Unite, fie autoguvernări care au încheiat cu Statele Unite acorduri de apărare, fie state independente care, din cauza sărăciei ce le bântuie, ar fi deschise pentru încheierea unor acorduri asemănătoare. (…) Potrivit planului conceput de Garrett, marina militară și forțele aeriene ale Statelor Unite ar urma să profite de geografia Oceaniei pentru a-și organiza o „prezență regională în fapt”, situată „dincolo de linia orizontului” din perspectiva frontierelor Chinei Mari și din cea a principalelor căi de navigație ale Eurasiei. O „prezență regională în fapt” este o variantă a „flotei în fapt” a strategului naval britanic Julian Corbett din urmă cu o sută de ani, adică o colecție dispersată de nave care se pot reuni rapid într-o flotă unitară, dacă se dovedește necesar; și „dincolo de linia orizontului” reflectă o confluență între menținerea din larg a echilibrului și participarea la o acțiune concertată a puterilor.
Ideea de consolidare a prezenței aeriene și navale a Statelor Unite în Oceania reflectă un compromis între a opune cu orice preț rezistență Chinei Mari și a admite într-o oarecare măsură rolul marinei chineze de supraveghere a Primului Șir de Insule, obligând totodată China să plătească un preț nemilos pentru o eventuală agresiune militară împotriva Taiwanului.
Planul mută accentul de pe bazele americane existente în Japonia și în Coreea de Sud și diversifică prezența forțelor americane de-a lungul și de-a latul Oceaniei, eliberând presiunea copleșitoare asupra insulei Guam și abandonând bazele „principale”, care ar putea deveni cu ușurință ținte. Într-o epocă de suveranități orgolioase, apărate de mijloace de informare în masă schimbătoare, bazele străine permanente se dovedesc greu digerabile pentru populațiile acestor teritorii. (…) Ca teritoriu al Statelor Unite, Guam constituie excepția care confirmă regula. Statele Unite s-au mai lovit de asemenea dificultăți în a-și folosi bazele din Turcia înainte de războiul din Irak, din 2003, și, pentru scurt timp în 2010, bazele din Japonia. Prezența militarilor americani în Coreea de Sud este mai puțin combătută în prezent, deoarece numărul de soldați încartiruiți acolo a scăzut de la 38.000 la 25.000 în ultimii ani, iar centrul Seulului a fost în mare măsură abandonat de armata americană. (…)
Nota Moise. Acum să ne întoarcem puțin la strategia Chinei, despre care Kaplan spune că nu știe să fie o putere maritimă. Și probabil că în 2012 încă avea dreptate, dar între timp chinezii au două portavioane operaționale. Unul, fost-sovietic, cumpărat de ochii lumii în scopuri turistice, iar al doilea lansat chiar anul acesta. Alte două portavioane sunt în construcție. Haideți totuși să vedem de ce spunea Robert Kaplan despre China că abordează puterea maritimă ca o putere continentală.
„Singurele circumstanțe imaginabile în care armata chineză ar putea trece dincolo de granițele terestre ale Chinei ar fi o întreagă serie de calcule greșite, de exemplu în cazul vreunui alt război terestru cu India, sau pentru a umple un gol în eventualitatea în care s-ar prăbuși regimul nord-coreean, ceea ce ar putea implica și trupe americane și sud-coreene într-o situație de urgență umanitară cum nu s-a mai văzut. (Populația Coreei de Nord este mai săracă decât a Irakului și are o istorie modernă mult mai scurtă de autoguvernare cu spirit de responsabilitate.) Simplul fapt că marea Chină își permite luxul de a umple viduri de putere de-a lungul întinselor ei frontiere, fără sprijinul unei forțe terestre expediționare în adevăratul sens al termenului, dovedește că ea se simte mai în siguranță pe uscat acum decât în ultimele decenii, dacă nu chiar secole. (…)
Încă din Antichitate, China s-a temut de invaziile terestre de un fel sau altul. Marele Zid chinezesc a fost construit în secolul al V-lea î.Hr., în mod special pentru a-i ține la distanță pe invadatorii de etnie turcică. O invazie a mongolilor dinspre nord a pus capăt incursiunilor în Oceanul Indian din secolul al XV-lea, de pe vremea dinastiei Ming. Prin urmare, situația curentă favorabilă de pe uscat, mai mult decât oricare altă variabilă, îi permite Chinei să se orienteze către construirea unei forțe navale puternice, pentru a lua iarăși în primire Oceanul Pacific și poate chiar și Oceanul Indian ca părți componente ale propriei geografii. În timp ce orașele-stat de pe coaste și națiunile insulare, deopotrivă mari și mici, consideră puterea maritimă de la sine înțeleasă, o națiune continentală și care a fost și insulară pe parcursul istoriei sale, precum China, o consideră un lux – și marca unui imperiu în devenire. În trecut, simțindu-se în siguranță pe văile lor fertile traversate de fluvii, chinezii nu s-au văzut obligați de sărăcie să plece pe mare, așa cum s-a întâmplat cu scandinavii, care trăiau într-un climat rece și pe un teritoriu steril. Oceanul Pacific le oferea prea puțin chinezilor și era, în bună măsură, un drum care nu ducea nicăieri. (…) Chinezii probabil că nici nu auziseră de Formosa (actualul Taiwan) până în secolul al XIII-lea și nu puseseră piciorul acolo până în secolul al XVII-lea, când portughezii și olandezii aveau deja baze stabile pe acea insulă. (…)
Nota Moise. Desigur Taiwanul reprezintă Cuiul lui Pepelea, dar nu numai în relația cu China. Prima mea tentație a fost să nu introduc și Taiwan-ul în această discuție prilejuită de criza nord coreeană. Deși sunt tentat și eu, probabil la fel ca cei mai mulți dintre dumneavoastră, să cred că actuala criză nu va prilejui nicio schimbare în statutul incert dar stabil al Taiwan-ului, să nu uităm totuși că deși la începutul oricărui conflict lumea e tentată să creadă că nimeni nu-și permite schimbări majore, Istoria a dovedit că, în fapt, marile puteri au scenarii pregătite pentru astfel de situații și deschiderea unui conflict prilejuiește acțiuni multiple pe diferite fronturi. Așa că n-am rezistat tentației de a mai include încă un paragraf din cartea lui Robert Kaplan în acest articol, care devine astfel într-adevăr exagerat de lung. E vacanță, citiți dacă doriți, iar dacă nu v-am convins deja să cumpărați toată cartea și să o citiți, cel puțin să nu ratați partea asta.
Asia de Est constituie acum terenul de confruntare între puterea terestră chineză și puterea maritimă americană, Taiwanul și peninsula Coreea reprezentând cele două puncte focale principale. De câteva decenii, China s-a concentrat asupra uscatului, unde America nu mai simțea nici o chemare de a fi prezentă, mai ales după experiența dezastruoasă din Vietnam. Statele Unite nu simt nici acum vreo chemare către Asia, mai ales după episoadele dureroase din Irak și Afghanistan.
Dar China este abia la primii pași pe calea de a deveni o putere maritimă în egală măsură în care este și o putere terestră – iată care este marea schimbare în regiune. (…) Deși poziționată în general favorabil în privința frontierelor ei terestre, China se lovește pe mare de un mediu mai degrabă ostil. Marina chineză are parte aproape numai de necazuri și de frustrări din partea așa-numitului Prim Lanț de Insule, pe care-l formează, de la nord înspre sud, Japonia, insulele Ryuku, așa-numita jumătate de insulă a peninsulei Coreea, Taiwanul, Filipinele, Indonezia și Australia. De toate acestea, excepție făcând Australia, sunt legate potențiale amenințări. Printre scenariile plauzibile se numără prăbușirea regimului nord-coreean sau vreun eventual război între cele două Corei, o posibilă confruntare cu Statele Unite în privința Taiwanului și acte de piraterie sau de terorism care ar fi de natură să împiedice accesul navelor comerciale chineze spre Malacca și spre alte strâmtori indoneziene.
Altminteri, strategii navali chinezi se confruntă cu un peisaj marin sumbru. Pentru că, dacă privesc de pe coasta chineză a Pacificului către acest Prim Lanț de Insule, ceea ce se vede este, după cum se exprimau profesorii James Holmes și Toshi Yoshihara de la Colegiul Naval de Război, un soi de „Mare Zid chinezesc în oglindă”: o redută bine organizată de aliați ai americanilor cu echivalentele unor turnuri de veghe înșirate din Japonia până în Australia, toate instituind un potențial blocaj al accesului Chinei în largul oceanului. Strategii chinezi văd această hartă și se zbârlesc numai la gândul că acțiunea flotei lor este în așa măsură îngrădită.
Soluția Chinei a fost una preponderent agresivă, lucru oarecum surprinzător, fiindcă în multe situații se poate spune că puterea navală este mai puțin brutală decât puterea terestră. Factorul limitator al flotelor este acela că, deși posedă arme cu mare precizie de lovire, nu pot, prin ele însele, să ocupe teritorii de mare întindere și deci nu reprezintă în sine amenințări la adresa libertății. Flotele mai au și alte scopuri decât lupta propriu-zisă – de exemplu, protejarea comerțului. Puterea maritimă li se potrivește acelor națiuni care nu tolerează pierderile grele de vieți omenești, inevitabile în luptele terestre. China, care-și va proiecta uriașa putere în secolul XXI în primul rând prin intermediul flotei sale militare, s-ar cuveni să fie, prin urmare, binevoitoare precum alte imperii și națiuni maritime în decursul istoriei, cum ar fi Veneția, Marea Britanie și Statele Unite; altfel spus, ar trebui să fie preocupată în special de libera circulație a comerțului și de menținerea unui sistem de navigație pașnic. Dar China încă nu se bucură de un asemenea nivel de încredere în sine. Când vine vorba despre mare, ea gândește în continuare teritorial, ca o putere terestră nesigură pe ea însăși, încercând să se extindă în cercuri concentrice, după maniera sugerată de Spykman. Până și termenii folosiți de chinezi, „Primul Șir de Insule” și „al Doilea Șir de Insule”, sunt de natură teritorială, în sensul că se referă la insulele respective ca la niște arhipelaguri care prelungesc masa continentală chineză. (…)
În noiembrie 2006, un submarin chinez a hărțuit portavionul american USS Kitty Hawk și l-a provocat, ieșind în mod ostentativ la suprafață în raza de acțiune a unui eventual foc de torpile. În noiembrie 2007, chinezii i-au refuzat grupului de luptă al aceluiași portavion american accesul în portul Hong Kong, deși marea devenise foarte agitată și vremea se deteriora vizibil (portavionul USS Kitty Hawk a făcut totuși o escală la Hong Kong la începutul anului 2010). În martie 2009, un grup de nave chinezești au hărțuit nava de supraveghere americană USNS Impeccable, în timp ce aceasta se afla implicată în mod fățiș în operațiuni desfășurate dincolo de limita de 12 mile marine a apelor teritoriale chineze, în Marea Chinei de Sud. Vasele chinezești s-au așezat în calea navei americane și s-au prefăcut c-o atacă, motiv pentru care USNS Impeccable s-a văzut nevoită să răspundă cu focuri de avertisment. Acestea nu sunt acțiunile unei mari puteri, sigură pe poziția ei dominatoare și care se consideră într-o stare de fraternizare cu alte flote ale lumii, ci ale unei puteri emergente și încă imature, obsedată de umilințele de ordin teritorial pe care le-a suferit în secolele al XIX-lea și XX.
China își dezvoltă capacități de nișă asimetrice și de non-acces, menite să împiedice marina militară americană să pătrundă în Marea Chinei de Est și în alte ape limitrofe. (…) Geografia strategică a Pacificului de Vest se modifică datorită achizițiilor chinezești de armament.
Mai mult ca sigur, nu există o intenție a Chinei de a lansa vreodată un atac împotriva unui portavion american, căci nu e capabilă să provoace Statele Unite direct din punct de vedere militar. Aici scopul e descurajarea: să adune laolaltă atât de mult armament și ofensiv, și defensiv de-a lungul coastelor sale maritime, încât Statele Unite să se gândească mai bine pe viitor, înainte de a pătrunde în apele care despart Primul Lanț de Insule de coastele chineze. Aceasta este, bineînțeles, esența puterii: să-ți determini adversarul să-și modifice comportamentul. Iată deci cum se realizează China Mare în sens maritim. Prin achizițiile lor de nave, avioane și rachete, chinezii pun accentul în mod clar pe teritorialitate. Relația dintre Statele Unite și China, cred eu, nu va fi determinată numai de chestiuni de ordin bilateral și global, precum comerțul, datoria externă, schimbările climatice și drepturile omului, ci și, mult mai important, de geografia specifică a sferei de influență potențiale a Chinei în Asia maritimă.
Un rol de pivot în sfera de influență respectivă îl constituie viitorul Taiwanului. Acesta din urmă ilustrează un lucru esențial din politica mondială: că problemele de ordin moral sunt în realitate, dincolo de aparențe, probleme ale puterii. Despre Taiwan se discută adesea în termeni morali, în timp ce suveranitatea sa – dacă nu cumva lipsa ei – creează consecințe geopolitice fundamentale. China discută despre Taiwan în termenii consolidării patrimoniului național și ai unificării țării de dragul tuturor etnicilor chinezi. America, în schimb, vorbește despre Taiwan în termenii menținerii unui model de democrație. Dar Taiwanul este altceva – după cum s-a exprimat generalul de armată Douglas MacArthur, este „un portavion imposibil de scufundat”, care domină tocmai centrul zonei maritime convexe a Chinei, de unde o putere externă precum Statele Unite poate să „radieze” forță de-a lungul întregii zone de coastă chineze, potrivit lui Holmes și Yoshihara. Prin urmare, nimic nu-i scoate din sărite mai mult pe strategii navali chinezi decât independența de facto a Taiwanului. Dintre toate turnurile de veghe înșirate de-a lungul acestui Mare Zid marin în oglindă, Taiwanul este, metaforic vorbind, cel mai înalt și cel mai bine plasat. (…)
Potrivit unui studiu al corporației RAND, până în 2020 Statele Unite nu vor mai fi capabile să apere Taiwanul de un eventual atac al Chinei. Aceasta din urmă s-a dotat cu armament cibernetic, o aviație formată din avioane de luptă de generația a patra noi, rachete balistice lansate de pe submarine și cu mii de rachete instalate în partea ei continentală și ațintite asupra Taiwanului și a aviației militare taiwaneze de la sol. Chinezii, afirmă același raport, ar învinge Statele Unite, indiferent dacă americanii ar folosi în luptă avioane F-22 sau nu, dacă ar utiliza baza aeriană Kadena din Japonia sau nu și dacă ar aduce la fața locului grupurile de luptă a două portavioane sau nu. (…) Presupunând că Statele Unite vor abandona pur și simplu Taiwanul, o asemenea abordare ar fi de natură să submineze relațiile bilaterale dintre America și Japonia, Coreea de Sud, Filipine, Australia și ceilalți aliați ai americanilor din Pacific, pentru a nu mai menționa India și chiar unele state africane, care vor începe să pună sub semnul îndoielii angajamentele bilaterale încheiate cu americanii și vor simți nevoia să se apropie de China, facilitând apariția unei Chine Mari de proporții cu adevărat emisferice.
Nota Moise. Kaplan își încheie capitolul dedicat Chinei din Răzbunarea Geografiei cu o profeție care azi, în 2017, încă pare greu de acceptat:
„Poziția de frunte a Statelor Unite în Pacific este o moștenire demodată a celui de-al Doilea Război Mondial în urma căruia China, Japonia și Filipinele au rămas devastate; nici divizarea Coreei, rezultatul unor lupte care s-au încheiat în urmă cu șase decenii și care le-au îngăduit Statelor Unite să-și mențină o poziție dominantă în peninsulă, nu poate dura la nesfârșit.”
Nota Moise, finală. Și totuși, uitați-vă ce context bun pentru împlinirea acestei profeții! Puneți în balanță toate conflictele în care sunt lăbărțate Statele Unite pe Mapamond, în acest moment. Și, mai ales, țineți cont de capacitatea(?) actualului președinte american de a înțelege și de a lua decizii pe o tablă de șah atât de complicată. Puneți în balanță și datoriile uriașe pe care Imperiul Trump le are prin China, dar puneți și absența aparentă a Rusiei din problema coreeană. Că motoarele ale de rachete au ajuns de capul lor din Ucraina în Coreea de Nord. Desigur, interesul Rusiei este acela de a ține America ocupată în altă parte a lumii decât Europa de Est, sau de a intra la masa unei eventuale negocieri în cazul unui conflict. Al cui buldog este Kim Jong-un? Dar cât din comportamentul președintelui Donald Trump face într-adevăr interesul SUA? Observați că multe dintre cele scrise de Robert Kaplan acum cinci ani arată că, de fapt, China are multe de câștigat în noua conjunctură, când, de fapt, Statele Unite aveau interesul să conserve echilibrul existent. Pe 23 ianuarie 2017 Donald Trump a retras Statele Unite din Parteneriatul Trans-Pacific, prin care Barak Obama reușise să coalizeze statele din zonă pentru a pune presiune pe China. Mișcările sale au enervat Japonia și au scăzut considerabil încrederea statelor asiatice în SUA. Acum președintele sud-coreean dă asigurări că va bloca intențiile SUA de a ataca Coreea de Nord, venind mult mai aproape de China, ca poziționare strategică, ceea ce umple de ridicol declarațiile de furie și locked and load ale lui Donald Trump.
