Fiecare generație are dreptul la propriii săi eroi

Moise Guran

Am fost la Rogue One și nu m-a dat pe spate. Mi-a plăcut, cât de cât, e de văzut, categoric, dar aș fi preferat un film de 90 de minute unuia de două ore și 15 minute. Mi-am jurat (a doua oară) că nu mă mai înghesui la cinema pentru următorul Star Wars, aștept cuminte să vină pe HBO și îl văd acasă în 2D. Vă spun câteva idei despre acest film, încercând cât mai puține spoilere, dar mai multe despre serie și despre dezamăgirile mele de jedi bătrân, dezamăgiri pe care dacă le analizez, îmi dau seama și eu că-s mai degrabă subiective decât justificate.

Eram prea mic când a apărut primul StarWars și, cumva, el a prins chiar generația tatălui meu, care a ales într-un mod destul de neinspirat să mă ducă la Episodul IV la o vârstă la care ăla mare și negru de respiră greu chiar mi-a dat coșmaruri. Literalmente. Scena în care Vader sugrumă cu gândul un băiat o tot visam noaptea. Dar la Imperiul Contraatacă eram deja măricel și am devenit fan Star Wars forever. Ei bine, forever ăla, e pe cale să expire.

Sunt milioane de fani ai filmului pe tot mapamondul, eu însumi cred că am văzut fiecare episod, de la unu la șase de cel puțin zece ori. Și cu tata, și cu nevastă-mea când, prin anii 90, efectele speciale au fost revizitate, și cu fi-miu, mai târziu, sequel, prequel, jedi, sith… tot tacâmul.

Să fim cinstiți! Filmul ăsta n-are niciun haz fără Vader, într-una dintre formele de manifestare ale personajului! Desigur, la un film atât de complex, nu-ți place doar ceva sau altceva… prin anii 70-80 unora le-au plăcut efectele speciale, altora, personajele, intriga, varietatea de lumi, Forța.

Mie cel mai mult mi-a plăcut intriga.

Ideea jedi-lor care mișcă lucruri cu o putere interioară este mișto, dar ca forță, ca personaj bine construit, doar Yoda și, desigur, Han Solo se apropie de Vader, Leia și Luke sunt șterși, Obi-Wan pleacă repede la cei drepți, iar filmul este de fapt despre Răul absolut, Răul în stare pură care mai și învinge. De fapt, este atât de convingător când învinge încât, văzând filmul cu ochi din ce în ce mai maturi, finalul episodului VI, ăla în care de sub înspăimântătoarea mască a lui Vader apare un cap de lapte ce moare fals dramatic, este neverosimil, comercial, americănesc.

Apoi, în episoadele I-III, abundă de caractere bine construite – Qui-Gon, Obi-Wan, Darth Maul (care îl prefațează post-factum pe Vader) chiar și Amidala, chiar și un Palpatine (șters sub care noi jedi-i bătrâni știm că se ascunde sith-ul ăl mai rău) totul e beton. Și totuși, eu revăd și tot revăd episoadele astea din Prequel datorită intrigii, literalmente geniale, perfecte, o intrigă politică, prin care o democrație se transformă într-o dictatură, în urma unei foarte elaborate conspirații interne ce utilizează o diversiune externă.

Ei, problema după o chestie genială, e fix asta… poate fi depășită doar de altă genialitate, cumva diferită, deci fără legătură cu prima. Ceea ce a pus seria nou-nouță, asta de a demarat anul trecut cu Trezirea Forței, într-o situație aparent imposibilă…

Așa că, anul trecut, am avut dezamăgiri în serie. Prima a fost că fi-miu n-a mai vrut să mergem împreună, el s-a dus la cinema cu colegii lui, eu cu ai mei. Apoi, mie mi s-a părut filmul mai degrabă scremut să surprindă, forțat în intrigă și cam neclar, taberele cam amestecate, greu de înțeles, caracterele în bătaie de joc… Ce să mai… după 135 de minute de stat pe scaun la cinema, mă durea spatele, îmi lăcrimau ochii de la ochelarii 3D și m-am bucurat mult mai mult de berea de după, cu colegii, decât de film. Și de comentariul extrem de dur al CTP-ului care pe ai ca mine i-a răcorit!

Surpriză! Fi-miu a zis că Trezirea Forței e mult mai mișto și decât seria veche (prequel) și decât seria foarte veche (sequel) și că… cine e CTP? Am încercat să-i explic fix ce vă spun acuma… Nici vorbă… Papagalul ăla de Kylo Ren, cu sabia laser în formă de cruce, era, în ochii lui și a celor de vârsta lui, mai tare decât Vader!

(Se vede treaba că generația asta nu mai învârte cozi de mătură imaginate în săbii laser, ca să-și dea seama că n-ai cum să faci asta cu crucile alea, ca să nu mai vorbim de faptul că cei atinși de sabia de lumină nu se mai vaporizează ca Obi-Wan ci doar fac ărși! iar apoi își revin.)

Trecu un an de atunci, veni iar vremea de episod nou din StarWars… Rogue One… nici n-aveam chef să-l văd la cinema, dar, surpriză! fi-miu m-a invitat să-l văd cu el și prietenii lui (mă rog, un grup restrâns) așa că am îndurat cu stoicism 135 de minute cu spinarea îndoită pe scaunul de la cinema și cu ochii umezi de 3D.

Normal că puștilor le-a plăcut, pentru ei e și mai grozav, fix cum a fost pentru mine Imperiul Contraatacă, așa că ce să mai comentez? Că-s sătul de stelele morții și că mai vreau și altceva în scenariu? Că-s neverosimile caracterele și că am simțit apariția lui Vader preț de trei scene ca pe un fel de mită acordată jedi-ilor vechi ca mine. Că m-a tulburat într-un mod neplăcut apariția prințesei Leia tânără și complet digitalizată, fără aportul actriței? Eh! Poate am ajuns eu la vârsta la care strâmb din nas chiar la orice e nou. Un lucru e cert – fiecare generație are dreptul la propriii eroi, iar dacă puștilor le place mai mult noul Star Wars, 3D și fără o intrigă senzațională, nu sunt eu cel care o să-i condamne pentru asta! Decât puțin. 🙂